Între carieră și iubire: Povestea unei alegeri care m-a schimbat pentru totdeauna

— Camelia, nu pot să vin la cină, am o ședință urgentă cu șeful. Îmi pare rău, iar…
Vocea lui Radu răsuna din hol, în timp ce își trăgea sacoul pe umeri și își căuta cheile cu gesturi grăbite. M-am uitat la masa pe care o pregătisem cu grijă — farfuriile albe, lumânările aprinse, puiul cu rozmarin care aburea încă în tavă. Am simțit cum mi se strânge inima, ca și cum cineva ar fi tras brusc de o sfoară invizibilă legată de pieptul meu.

— Mereu ai ceva mai important decât mine, Radu! am izbucnit, vocea tremurându-mi între furie și disperare.

El s-a oprit o clipă, cu mâna pe clanță. Ochii lui căprui nu m-au privit decât fugitiv.

— Camelia, știi cât de mult contează jobul ăsta pentru noi. Nu pot să-l pierd acum. O să vorbim când mă întorc.

Ușa s-a închis încet după el, lăsând în urmă mirosul de ploaie și parfum bărbătesc. Am rămas singură în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei, ascultând picăturile care băteau în geam ca niște reproșuri mute.

Nu era prima dată când se întâmpla asta. De luni bune, Radu era tot mai absent. Îl vedeam doar dimineața devreme, când își bea cafeaua în grabă, sau noaptea târziu, când intra tiptil în dormitor ca să nu mă trezească. Între noi se lăsase o tăcere groasă, ca o pătură grea sub care nu mai găseam niciun strop de căldură.

În acea seară, am mâncat singură. Am încercat să-mi ocup mintea cu altceva — am deschis televizorul, am răsfoit o carte, dar gândurile tot la el fugeau. La noi doi. La cum eram înainte: râdeam împreună la filme proaste, ne plimbam prin Herăstrău ținându-ne de mână, visam la copii și la o casă cu grădină.

Telefonul a vibrat pe masă. Un mesaj de la mama: „Mai treci pe la noi? Tata tot întreabă de tine.”

Am oftat. Și acolo era greu — părinții mei nu l-au plăcut niciodată pe Radu. Tata spunea mereu că „un bărbat adevărat își pune familia pe primul loc”. Mama încerca să mă consoleze, dar sfaturile ei sunau mereu a reproș: „Ți-am zis eu că nu e pentru tine…”

Am decis să merg la ei în weekend. Poate aveam nevoie să mă simt din nou copilul lor, măcar pentru câteva ore.

Sâmbătă dimineața am ajuns la casa părintească din Ploiești. Mama m-a întâmpinat cu o îmbrățișare caldă și miros de cozonac proaspăt.

— Ce-ai pățit, Camelia? Pari obosită…

— Sunt bine, mamă… doar că… Radu muncește mult în perioada asta.

Tata a intrat în bucătărie bombănind:

— Iar e la serviciu? Nu ți-am zis eu că băiatul ăsta pune cariera înaintea familiei? O să ajungi să-ți crești copiii singură!

M-am simțit mică și vinovată. Nu voiam să le dau dreptate, dar nici nu puteam să-i contrazic.

— Tata, nu e chiar așa… E doar o perioadă mai grea la firmă.

— O perioadă care durează de doi ani! a răbufnit el.

Am plecat devreme înapoi spre București. În tren, am privit pe geam la câmpurile ude și la norii grei care se adunau deasupra orașului. M-am întrebat dacă nu cumva tata avea dreptate. Dacă nu cumva mă mințeam singură că totul va fi bine.

Când am ajuns acasă, Radu era deja acolo. Stătea pe canapea cu laptopul în brațe și vorbea la telefon cu voce joasă.

— Da, domnule Popescu, termin prezentarea până mâine dimineață… Da, sigur… Mulțumesc!

A închis și m-a privit scurt.

— Ai fost la ai tăi?

— Da… Am avut nevoie să ies puțin din casă.

A dat din cap absent și s-a întors la laptop.

— Camelia… știi că fac tot ce pot pentru noi, da?

— Pentru noi? Sau pentru tine? am întrebat încet.

A ridicat privirea. Pentru prima dată după mult timp, am văzut oboseala din ochii lui — și poate un strop de vinovăție.

— Nu vreau să te pierd… Dar nici nu pot renunța acum. Știi cât am muncit ca să ajung aici…

— Și eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?

Nu mi-a răspuns. S-a ridicat și a ieșit pe balcon să fumeze. Am simțit că între noi s-a ridicat un zid invizibil — fiecare pe partea lui, fiecare cu durerile lui nerostite.

În zilele următoare am început să mă întreb cine sunt eu fără Radu. Am reluat legătura cu prietenele mele vechi — Irina și Mihaela — și am ieșit cu ele la un ceai într-o cafenea micuță din centru.

— Camelia, trebuie să te gândești la tine! mi-a spus Irina. Nu poți trăi mereu în umbra lui.

Mihaela a completat:

— Poate ar trebui să-i dai un ultimatum… Sau măcar să-ți iei un timp pentru tine.

M-am întors acasă cu gândurile vraiște. În acea noapte am stat trează mult timp, ascultând respirația grea a lui Radu lângă mine. Am realizat că nu mai știam cine suntem împreună — sau dacă mai suntem ceva.

A doua zi dimineață i-am spus:

— Radu, trebuie să vorbim serios. Eu nu mai pot așa. Simt că mă pierd pe mine în relația asta…

El a tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Camelia… Nu știu dacă pot schimba ceva acum. Dar te iubesc.

— Uneori iubirea nu e suficientă…

Am plecat din apartament fără să știu dacă mă voi mai întoarce vreodată. Am luat doar o geantă cu haine și jurnalul meu vechi — singurele lucruri care încă îmi aparțineau cu adevărat.

Acum scriu aceste rânduri dintr-o garsonieră micuță pe care am închiriat-o aproape de Piața Victoriei. Încerc să mă regăsesc — să-mi dau voie să fiu iar eu însămi, fără să mă definesc prin cineva sau ceva anume.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc povestea mea fără să spună nimănui? Câte dintre noi aleg să se piardă pentru a salva o relație care nu le mai aparține? Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta…