Când soacra vine, liniștea pleacă – Povestea unei fiice care a spus „Ajunge!”

— Nu pot să cred că iar ai lăsat vasele nespălate, Irina! a răsunat vocea ascuțită a soacrei mele din bucătărie, la doar două zile după ce s-a mutat la noi. M-am oprit în prag, cu mâinile tremurând pe cana de cafea. Vlad, soțul meu, stătea la masă, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când mă critica, dar de data asta eram în propria mea casă.

Totul a început într-o seară ploioasă de mai, când Vlad a venit acasă cu o veste care avea să-mi schimbe viața: — Mama nu se simte bine și doctorul i-a recomandat să nu stea singură. O să vină la noi pentru câteva luni. Am încercat să-mi ascund neliniștea, dar el a continuat: — E doar pentru vară, Irina. O să fie bine.

Nu a fost bine. În primele zile, am încercat să fiu amabilă. I-am pregătit camera, i-am gătit mâncărurile preferate și am zâmbit politicos la fiecare observație pasiv-agresivă. Dar curând, fiecare colțișor din apartamentul nostru de două camere a început să-mi pară străin. Soacra mea, doamna Maria, avea păreri despre orice: cum spăl rufele, cum gătesc ciorba, chiar și despre cum îmi cresc fiica, pe Ana.

— Pe vremea mea, copiii nu stăteau cu tableta în mână toată ziua! îi spunea Anei, iar eu mă simțeam vinovată pentru fiecare minut de liniște pe care îl cumpăram cu desene animate.

Într-o seară, după ce Ana adormise, am încercat să vorbesc cu Vlad:
— Simt că nu mai am loc aici. Mama ta mă critică pentru orice. Poate ar trebui să discutăm niște reguli…
El a oftat și a ridicat din umeri:
— E bătrână, Irina. Trebuie să avem răbdare. Știi cât de mult țin la ea.

Am simțit cum mă sufoc. În fiecare zi mă trezeam mai obosită și mai nervoasă. La serviciu nu mă puteam concentra, iar acasă mă simțeam ca o musafiră în propria viață. Prietenele mele râdeau amar când le povesteam:
— Bine ai venit în club! Și mama lui Radu stă la noi de două luni…

Dar nu era doar oboseala. Era sentimentul că nu mai contez. Că tot ce fac e greșit. Că nu pot lua nicio decizie fără să cer voie sau să dau explicații. Într-o zi, când am găsit-o pe doamna Maria răscolind prin sertarele mele „ca să facă ordine”, am izbucnit:
— Vă rog frumos să nu mai umblați prin lucrurile mele!
Ea s-a uitat la mine cu ochii mari:
— Nu te supăra, Irina, dar casa asta trebuie ținută ca lumea!

Seara aceea s-a terminat cu o ceartă urâtă între mine și Vlad. El mi-a spus că exagerez, că mama lui vrea doar să ajute. Eu am plâns ore întregi în baie, încercând să-mi adun gândurile.

Zilele au trecut greu. Am început să evit să vin acasă devreme. Mă opream prin parc cu Ana sau mergeam la cumpărături fără rost. Într-o dimineață, când am găsit-o pe doamna Maria dând ordine menajerei pe care o chemam o dată pe lună („Nu știe fata asta să spele geamurile!”), am simțit că explodez.

Am încercat din nou să vorbesc cu Vlad:
— Nu mai pot! Simt că nu mai am aer! Nu vreau să trăiesc așa!
El s-a uitat la mine ca și cum nu m-ar fi recunoscut:
— Ce vrei să fac? S-o dau afară pe mama?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile pe care le cunosc și care trăiesc la fel: mereu pe locul doi după soacră sau după părinții soțului. Mereu cu frica de a nu deranja, de a nu supăra.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajul. Am luat câteva haine pentru mine și pentru Ana și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Vlad m-a sunat de zeci de ori în acea zi. Mi-a trimis mesaje lungi, unele furioase, altele rugătoare.

M-am dus la sora mea, Laura. Ea m-a primit fără întrebări și fără reproșuri:
— Ai făcut ce trebuia. Nimeni nu are dreptul să-ți ia libertatea în casa ta.

Au trecut două săptămâni până când Vlad a venit la mine să discutăm calm. Am vorbit ore întregi despre tot ce s-a întâmplat. Despre limite, despre respect, despre faptul că nu vreau ca Ana să crească văzându-și mama nefericită și umilită.

Nu știu dacă povestea noastră va avea un final fericit. Dar știu sigur că nu mai pot accepta ca cineva – oricine ar fi – să-mi dicteze viața în propria casă.

Mă uit la Ana cum doarme liniștită lângă mine și mă întreb: oare câte femei din România trăiesc cu sentimentul că nu sunt stăpâne pe viața lor? Oare cât timp vom mai accepta să fim doar „noră” și nu „femeie” în casa noastră?