Pierdută în Umbra Iubirii: Povestea Mea, Irina

— Irina, iar ai uitat să cumperi pâine? Vocea lui Radu răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu stau nemișcată pe hol, cu mâinile strânse pe geanta veche. Mă uit la pantofii mei uzați și simt cum mă sufoc. Nu e prima dată când uit ceva, dar niciodată nu mi-a fost atât de frică să răspund.

— Îmi pare rău, am avut o zi grea la serviciu, încerc să spun, dar cuvintele îmi rămân blocate în gât. Radu oftează teatral și trântește ușa frigiderului. Înainte să mă căsătoresc cu el, eram altfel. Mama îmi spunea mereu că am foc în privire și că nimic nu mă poate opri. Acum, când mă privesc în oglindă, văd doar o umbră palidă a fetei care eram odată.

Totul a început frumos. Radu era atent, galant, mă făcea să râd. Îmi aducea flori la birou și îmi lăsa bilețele dulci în buzunarul hainei. Părinții mei, Maria și Ion, îl plăceau la început. Tata chiar spunea că „e băiat de casă”. Dar după nuntă, lucrurile s-au schimbat încetul cu încetul, ca o apă care se tulbură fără să-ți dai seama.

Prima dată când am simțit că ceva nu e în regulă a fost când mi-a spus să nu mai port rochia aceea roșie pentru că „nu e potrivită pentru o femeie măritată”. Am râs atunci, crezând că glumește. Dar apoi au urmat alte interdicții: să nu mai ies cu prietenele după serviciu, să nu mai merg la mama fără să-l anunț. La început m-am revoltat, dar fiecare ceartă se termina cu lacrimi și promisiuni că „o face pentru binele nostru”.

— Irina, tu nu vezi că lumea e rea? Numai eu te pot proteja! îmi spunea el seara, când stăteam întinși pe canapea. Și eu îl credeam. Sau voiam să-l cred.

Mama a început să observe schimbarea. Într-o duminică, când am mers la ei la masă, m-a tras deoparte în bucătărie.

— Ce-i cu tine, fată? Nu mai râzi deloc. Ai ochii triști. Ești bine?

Am dat din cap și am zâmbit forțat. Cum să-i spun mamei că nu mai știu cine sunt? Că mi-e teamă să vorbesc acasă? Tata mă privea lung de la masă, dar nu zicea nimic. El nu suporta conflictele.

Au trecut luni și fiecare zi era o luptă cu mine însămi. La serviciu eram apreciată — colega mea, Simona, mereu îmi spunea că sunt „sufletul echipei”. Dar acasă eram altcineva: tăcută, atentă la fiecare gest al lui Radu, ca să nu-l supăr.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă pentru că am întârziat 10 minute de la serviciu, m-am prăbușit pe podeaua băii și am plâns până n-am mai avut lacrimi. M-am întrebat atunci: când am devenit atât de mică? Unde e fata care visa să călătorească prin lume?

A doua zi am primit un mesaj de la mama: „Te iubim orice-ar fi. Dacă ai nevoie de noi, suntem aici.” Am simțit un nod în gât și am vrut să-i răspund că totul e bine. Dar nu era.

Într-o sâmbătă dimineață, Simona m-a invitat la cafea. Am ezitat — știam că Radu se va supăra dacă află — dar am acceptat. Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru.

— Irina, ce se întâmplă cu tine? Parcă te-ai stins…

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul: frica, singurătatea, sentimentul că nu mai sunt eu însămi. Simona m-a ținut de mână și mi-a spus:

— Nu ești singură. Trebuie să faci ceva pentru tine.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. În acea seară l-am privit pe Radu cum doarme și m-am întrebat dacă îl mai iubesc sau doar mă tem de el.

A urmat o perioadă de tăcere apăsătoare între noi. Eu încercam să-mi recapăt curajul, el devenea tot mai posesiv. Într-o zi, după o discuție aprinsă despre faptul că voiam să merg la aniversarea fratelui meu, Radu a ridicat vocea atât de tare încât vecinii au bătut în perete.

Atunci am știut: trebuie să plec.

Mi-am strâns câteva haine într-o geantă veche și am fugit la părinți. Mama m-a îmbrățișat fără să spună nimic. Tata a oftat adânc și mi-a spus doar atât:

— Ești acasă acum.

Primele nopți au fost grele. M-am simțit vinovată, rușinată, speriată de ce va spune lumea. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am ieșit cu Simona la film, am mers cu mama la piață, am râs din nou.

Radu mi-a trimis zeci de mesaje: ba rugătoare, ba amenințătoare. Am avut nevoie de luni întregi ca să-mi găsesc liniștea și curajul de a spune „nu” definitiv.

Astăzi încă mă întreb cine sunt cu adevărat. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas — cu teamă uneori, dar și cu speranță.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? De ce ne pierdem pe noi înșine în numele iubirii? Poate împreună putem găsi răspunsurile…