Umbra mamei: Când dragostea devine posesivitate

— Vlad, nu vezi că te schimbă? Nu vezi că nu mai ești tu?
Vocea mea răsună în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Vlad, fiul meu, stă în picioare lângă frigider, cu mâinile în buzunare și privirea în pământ. Irina, nora mea, tocmai a ieșit pe ușă, lăsând în urmă o tăcere grea.

— Mamă, nu mai începe, te rog…

Îl privesc și simt cum inima mi se strânge. Îmi amintesc de băiețelul cu ochi mari care venea la mine să-i leg șireturile. Acum e bărbat, dar pentru mine tot copilul meu rămâne. Și nu pot să-l las să se piardă. Nu pot.

Totul a început când Vlad a adus-o pe Irina acasă. O fată frumoasă, cu ochi verzi și zâmbet larg, dar cu o ambiție care m-a speriat din prima clipă. Vorbea despre carieră, despre planuri mari, despre cum vor pleca la București să-și construiască un viitor. Eu am crescut într-un sat din Buzău, unde familia e tot ce contează. Unde femeia are grijă de casă și bărbatul aduce pâinea. Ce rost are să visezi la mai mult?

— Vlad, tu nu vezi că ea vrea să te ia de lângă noi? Vrea să te mute la oraș, să te schimbe!

El oftează. — Mamă, nu mă schimbă nimeni. Vreau doar să încercăm ceva nou. Să ne facem viața noastră.

Mă simt trădată. După tot ce am făcut pentru el! Am muncit la câmp, am spălat haine cu mâna iarna în apă rece, am stat nopți întregi lângă el când avea febră. Și acum să mă lase pentru o fată care nici nu știe să facă o ciorbă ca lumea?

Încep să-i urmăresc. Seara, când vin acasă de la serviciu, trag cu urechea la discuțiile lor. O aud pe Irina vorbind despre un interviu la o firmă mare din București. Vlad pare încântat. Mă doare stomacul.

Într-o duminică, la masă, nu mă mai pot abține.

— Irina, tu chiar crezi că viața e așa ușoară la oraș? Cine te așteaptă acolo? Ai pe cineva?

Ea mă privește calm: — Nu ne așteaptă nimeni, dar vrem să muncim pentru noi. Să nu mai depindem de nimeni.

Simt că mă lovește direct în inimă. Cum adică să nu depindă de nimeni? Eu ce sunt? Un obstacol?

Încep să-i spun lui Vlad tot mai des că nu-mi place cum se poartă Irina. Că nu mă respectă. Că nu mă ajută prin casă. El se enervează.

— Mamă, las-o în pace! Nu e ca tine și nici nu trebuie să fie!

Într-o seară, după ce au avut o ceartă aprinsă, Vlad vine la mine în bucătărie.

— Mamă, dacă nu te oprești… dacă nu încetezi să o vorbești de rău pe Irina… o să plecăm și n-o să mai auzi de noi!

Îl privesc șocată. Îmi tremură mâinile pe cana de ceai.

— Vlad… eu doar vreau să te protejez! Ea nu e pentru tine!

— Poate nu e pentru tine, dar pentru mine e totul!

Atunci simt că pierd tot ce am construit. Casa asta, mesele împreună, serile când povesteam la gura sobei… toate se destramă sub ochii mei.

Încep să-i spun soțului meu, Gheorghe, că trebuie să facem ceva. El dă din umeri.

— Lasă-i în pace, Caterina! Nu poți ține copiii legați de fusta ta toată viața.

Dar eu nu pot renunța. Într-o zi îi spun lui Vlad:

— Dacă nu frânezi ambițiile Irinei și nu rămâi aici cu noi, o să vezi de ce sunt în stare!

El mă privește ca și cum nu mă recunoaște.

— Ce vrei să faci? Să ne blestemi? Să ne scoți din casă?

— Nu vreau decât să rămâi copilul meu! Să nu uiți cine te-a crescut!

A doua zi dimineață găsesc camera lor goală. Pe masă un bilet: „Mamă, trebuie să trăim viața noastră. Te iubim, dar avem nevoie de spațiu.”

M-am prăbușit pe scaun și am plâns ore întregi. Soțul meu m-a ținut în brațe fără cuvinte.

Au trecut luni până când Vlad mi-a dat un telefon scurt: „Suntem bine. Avem un apartament mic și Irina a primit jobul dorit.”

Am simțit un amestec de mândrie și furie. Cum au putut să plece fără mine? Cum au putut să fie fericiți fără mine?

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: unde am greșit? Oare dragostea mea a fost prea mult? Sau prea puțin? Poate că uneori dragostea sufocantă face mai mult rău decât orice dușman din afară…

Voi ce credeți? Cât de departe ar trebui să meargă o mamă pentru copilul ei? Și unde se termină grija și începe posesivitatea?