Testamentul din sertarul cu secrete

— Nu pot să cred! Am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână hârtia groasă, cu ștampila notarială. Mirosea a vechi, a praf și a ceva ce nu ar fi trebuit să descopăr niciodată. Era o după-amiază obișnuită de aprilie, iar eu căutam numărul de telefon al instalatorului, nu secretele familiei mele. Sertarul acela din biroul tatălui meu era plin de facturi, garanții și polițe vechi, dar niciodată nu m-aș fi gândit că voi găsi acolo testamentul lui.

Am citit primul paragraf cu inima strânsă: „Subsemnatul, Gheorghe Popescu…” Apoi, numele mamei mele, Ana, și al meu, Irina. Totul părea firesc până la al treilea paragraf: „Zapisuez patruzeci la sută din fondurile bănești și dreptul de folosință asupra apartamentului din strada Viitorului către doamna Maria Ionescu.”

Maria Ionescu? Cine era femeia asta? Niciodată nu auzisem acest nume în casa noastră. Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji și mâinile îmi tremurau. Am pus testamentul pe masă și am rămas nemișcată minute bune, încercând să-mi adun gândurile. Tata murise acum două luni, iar doliul abia începea să se așeze peste noi ca o pătură grea. Mama era în bucătărie, pregătind ciorba de perișoare, fără să știe că viața noastră urma să se schimbe pentru totdeauna.

— Mamă, trebuie să vorbim! am spus, intrând în bucătărie cu hârtia în mână.
Ea s-a întors spre mine cu o privire obosită.
— Ce s-a întâmplat, Irina?
— Am găsit testamentul lui tata… și… e ceva ciudat aici. Cine e Maria Ionescu?

Mama a lăsat lingura jos și s-a sprijinit de masă. Ochii i s-au umplut de lacrimi înainte să spună ceva.
— Nu… nu știu cine e… sau poate…

A tăcut. Am simțit că minte. Am simțit că ascunde ceva. În acea clipă am știut că nu mai există cale de întoarcere.

Seara aceea a fost un șir nesfârșit de întrebări fără răspuns. Mama a evitat subiectul, spunând că poate e o greșeală sau o cunoștință veche de-a tatei. Dar eu nu puteam să dorm. M-am uitat pe Facebook după Maria Ionescu – erau zeci de rezultate. Am început să sun la notariatul de pe ștampilă. Secretara mi-a spus că nu poate divulga detalii, dar mi-a confirmat că testamentul e autentic.

A doua zi am mers la unchiul meu, fratele tatei, sperând să aflu ceva.
— Unchiule, cine e Maria Ionescu?
El a oftat adânc și s-a uitat lung la mine.
— Irina, sunt lucruri pe care poate ar fi fost mai bine să nu le afli niciodată… Dar dacă tot ai găsit testamentul… Maria a fost iubita tatălui tău înainte să se căsătorească cu mama ta. S-au revăzut acum câțiva ani, după ce ea s-a întors din Italia. Nu știu cât de mult a contat pentru el, dar știu că s-au văzut des.

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Tata fusese mereu un om corect, un stâlp al familiei. Cum putea să ne trădeze așa? Cum putea să lase aproape jumătate din avere unei femei străine?

Am început să mă cert cu mama aproape zilnic. Ea plângea tot mai des, iar eu devenisem rece și distantă. Prietenii mei nu înțelegeau ce mi se întâmplă.
— Irina, nu poți schimba trecutul! îmi spunea cea mai bună prietenă a mea, Roxana.
— Dar pot să aflu adevărul! îi răspundeam furioasă.

Într-o zi am decis să o caut pe Maria Ionescu. Am găsit-o într-un bloc vechi din cartierul Titan. Era o femeie trecută de cincizeci de ani, cu ochii verzi și părul grizonat.
— Bună ziua… Sunt Irina Popescu… fiica lui Gheorghe Popescu.
Ea a tresărit și m-a poftit în casă fără să spună nimic.

Am stat față în față minute bune fără să vorbim. În cele din urmă, ea a început:
— Tatăl tău m-a iubit mult… Poate prea mult pentru binele vostru. Nu am vrut niciodată să vă fac rău. El a insistat să-mi lase ceva în testament… Spunea că are datorii morale față de mine.

Am izbucnit:
— Dar noi? Familia lui? Noi ce suntem?
Ea a lăcrimat și mi-a spus:
— Știu că doare… Dar uneori viața nu e dreaptă. Eu am pierdut totul când am plecat din țară. El a fost singurul care m-a ajutat când m-am întors bolnavă și fără nimic.

Am plecat de acolo cu sufletul sfâșiat între furie și compasiune. În zilele următoare am încercat să vorbesc cu mama despre tot ce aflasem. Ea m-a îmbrățișat și mi-a spus:
— Irina, oamenii fac greșeli. Important e ce alegem noi să facem mai departe.

Testamentul a rămas pe masa din sufragerie multe luni. Avocatul ne-a spus că nu putem contesta decizia tatălui meu fără dovezi clare că ar fi fost influențat sau bolnav psihic la momentul semnării. Dar nu era cazul.

Într-o seară târzie, privind la poza tatei din bibliotecă, m-am întrebat dacă l-am cunoscut vreodată cu adevărat sau dacă fiecare om are un sertar secret pe care nimeni nu are voie să-l deschidă.

Poate că iertarea e cel mai greu lucru pe care îl putem face pentru noi înșine. Sau poate că adevărul doare mai tare decât orice minciună spusă din dragoste.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să deschidă toate sertarele trecutului? Și dacă am face-o, am fi pregătiți pentru ce am găsi acolo?