„Niciodată nu-ți vei mai vedea nepotul!” – Povestea mea despre o soacră toxică și o familie destrămată

— Nu vreau să o mai văd pe femeia asta în casa mea! a țipat mama lui Mihai, cu ochii injectați de furie, în timp ce eu strângeam la piept pe David, care plângea speriat. Era o seară de noiembrie, frigul pătrundea prin ferestrele vechi ale apartamentului din Drumul Taberei, dar gheața adevărată era între noi, în sufragerie. Mihai stătea cu capul plecat, fără să scoată un cuvânt, iar eu simțeam cum mă sufoc sub privirea ascuțită a soacrei mele, Elena.

Nu știu când s-a rupt totul. Poate că nici nu a fost vreodată întreg. Când l-am cunoscut pe Mihai, era blând și atent, dar mereu cu ochii la ceas, mereu grăbit să ajungă acasă la mama lui. La început am crezut că e doar un fiu devotat. Dar după ce ne-am mutat împreună, Elena a început să vină zilnic, cu sacoșe pline de mâncare și reproșuri mascate: „Așa gătești tu pentru Mihai? El nu mănâncă niciodată ciorbă fără leuștean!” sau „David e prea slab, sigur nu-i dai destul să mănânce.”

La început am încercat să-i fac pe plac. Am gătit după rețetele ei, am acceptat sfaturile ei despre creșterea copilului. Dar nimic nu era suficient. Orice făceam era greșit. Mihai nu mă apăra niciodată. „Las-o, mamă, că știe ea ce face”, spunea uneori, dar vocea îi era stinsă și ochii îi fugeau spre podea.

Într-o zi, când David avea doar trei ani, Elena a venit pe neașteptate și m-a găsit plângând în bucătărie. „Ce ai pățit? Nu ești în stare nici măcar să-ți ții nervii în frâu? Așa vrei să crești copilul?” Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i spun că sunt obosită, că Mihai lucrează până târziu și că nu am ajutor, dar știam că orice aș spune va fi folosit împotriva mea.

În acea seară, Mihai a venit acasă și a găsit-o pe mama lui făcând ordine prin sertarele mele. „Mamă, las-o în pace”, a spus el încet. Dar Elena s-a întors spre el cu o privire de gheață: „Dacă nu-ți pasă de copilul tău și de familia ta, atunci nu meriți nimic!”

Au urmat luni de zile în care Elena a început să-l sune pe Mihai la serviciu, să-i spună că nu am grijă de David, că îl las singur sau că ies cu prietenele și îl neglijez. Mihai a început să mă privească cu suspiciune. „Ai ieșit azi din casă? Cu cine ai vorbit?”

Am încercat să-i explic că nu e adevărat, dar el părea tot mai distant. Într-o seară, după ce David adormise, i-am spus: „Mihai, nu mai pot. Mama ta mă urmărește peste tot. Simt că nu mai am aer.” El s-a ridicat brusc de la masă: „Dacă nu-ți convine, du-te la mama ta!”

Am plâns toată noaptea. Dimineața următoare, Elena a venit din nou și mi-a spus cu voce joasă: „Soțiile vin și pleacă, dar mama rămâne mereu. Să nu crezi că poți să-l iei pe David de lângă noi.”

A început atunci adevărata luptă. Elena a încercat să-l convingă pe Mihai că sunt instabilă psihic. A vorbit cu vecinii despre mine, spunând că sunt o mamă rea. A încercat chiar să-l ia pe David la ea peste noapte fără acordul meu.

Într-o zi, după o ceartă cruntă cu Mihai – el urlând că sunt egoistă și că îi stric relația cu mama lui – am făcut bagajele și am plecat la părinții mei din Ploiești. David plângea după tatăl lui, iar eu simțeam că mi se rupe sufletul.

Au urmat luni de procese pentru custodie. Elena venea la tribunal îmbrăcată în negru, cu ochii roșii de lacrimi false: „Doamna judecător, nora mea nu e sănătoasă la cap! Nepotul meu trebuie să stea cu noi!”

Mihai nu spunea nimic. Doar stătea acolo, ca o umbră a bărbatului pe care îl iubisem cândva.

Într-o zi, după o ședință grea la tribunal, l-am găsit pe Mihai la ieșire. M-a privit pentru prima dată în ochi după luni întregi:
— De ce faci asta?
— Pentru David! Pentru mine! Pentru că nu mai pot trăi sub teroarea mamei tale!
— E mama…
— Și eu sunt mama copilului tău! Dar tu ai ales deja.

Am câștigat custodia după un an chinuitor. Dar rana rămâne deschisă. David încă întreabă uneori de tatăl lui. Eu încă mă trezesc noaptea cu inima strânsă de frică și furie.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am distrus familia fiului meu ca să mă salvez pe mine însămi. Dar apoi îmi amintesc privirea Elenei și tăcerea lui Mihai și știu că nu aveam altă cale.

Oare câte femei trăiesc același coșmar? Oare cât de mult rău poate face o singură persoană atunci când ceilalți aleg să tacă?