Când mama soacră a spus: „Atunci tu iei creditul.” – Povestea unei întoarceri cu un singur geamantan

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la soțul meu, Radu, care stătea cu ochii în farfurie, evitând să mă privească. Era a treia oară săptămâna asta când ne certam din cauza mamei lui.

Stăteam toți trei la masa din bucătăria îngustă a garsonierei din Drumul Taberei. Mama soacră, doamna Lidia, își aranja tacticos șalul pe umeri, privind spre mine cu acea privire rece pe care o cunoșteam deja prea bine.

— Dacă nu-ți convine, poți să pleci. Sau… dacă tot vrei să rămâi, ia tu creditul pentru apartament! Eu nu mă mai bag. Radu nu are serviciu stabil, eu sunt la pensie. Tu ai salariu, tu poți! a spus ea, cu voce tăioasă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Aveam doar nouăsprezece ani, lucram ca vânzătoare la un magazin de haine din mall și abia îmi ajungeau banii de la o lună la alta. Să iau eu creditul pentru un apartament? Să mă leg pe viață de o povară pe care nici măcar nu o doream?

Radu a ridicat din umeri, fără să spună nimic. M-am uitat la el cu disperare.

— Radu, tu ce zici? Noi suntem căsătoriți, nu? Nu ar trebui să decidem împreună?

El a oftat și a murmurat:

— Las-o, mamă, că poate are dreptate… Poate e mai bine așa.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balconul minuscul, încercând să-mi adun gândurile. Bucureștiul vuia sub mine, iar eu mă simțeam mai singură ca niciodată.

Când am intrat înapoi în cameră, mama soacră deja strângea masa. Radu se uita la televizor, absent.

— Simona, dacă nu ești în stare să-ți asumi responsabilități, poate nu ești pregătită pentru viața de familie. Eu am crescut singură doi copii și n-am cerut nimic de la nimeni! a spus Lidia, fără să se uite la mine.

Mi-am mușcat buza ca să nu plâng. În mintea mea se derulau toate promisiunile pe care mi le făcuse Radu înainte de nuntă: „O să avem casa noastră”, „O să fim fericiți”, „O să te apăr mereu”. Acum stăteam într-o cameră cu două paturi și un dulap vechi, împărțind spațiul cu o femeie care mă privea ca pe o intrusă.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la părinții mei din Ploiești, la camera mea de acasă, la mama care mă suna zilnic să mă întrebe dacă sunt bine. Îmi era rușine să le spun adevărul: că nu sunt fericită, că nu mă simt iubită, că nu mai pot.

A doua zi dimineață, înainte să plec la serviciu, am deschis dulapul și am scos geamantanul roșu pe care îl adusesem când m-am mutat la București. Am început să-mi pun hainele în el, încet, cu mâinile tremurânde. Radu s-a trezit și m-a privit confuz.

— Ce faci?

— Plec acasă la ai mei. Nu mai pot aici.

— Și eu ce fac?

— Nu știu, Radu. Poate ar trebui să te gândești ce vrei de la viață. Eu nu pot trăi așa.

A tăcut. Nici măcar nu a încercat să mă oprească.

Am ieșit pe ușă cu geamantanul după mine. Pe scara blocului am început să plâng în hohote. M-am simțit mică și neînsemnată, ca și cum toată lumea ar fi știut că am eșuat.

Când am ajuns acasă la Ploiești, mama m-a îmbrățișat fără să spună nimic. Tata s-a uitat lung la mine și a oftat.

— Ți-am zis eu că nu e bine să te grăbești cu măritișul… Dar acum ești acasă. Aici ești în siguranță.

Au trecut zile întregi până am reușit să povestesc totul. Mama plângea cu mine, tata încerca să mă încurajeze.

— O femeie trebuie să fie puternică, Simona. Dar nu trebuie să-și sacrifice viața pentru cineva care nu o respectă.

M-am angajat din nou la magazinul din oraș și am început să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Prietenele mele mă sunau și mă întrebau dacă regret decizia de a pleca.

— Nu regret că am încercat. Regret doar că am crezut că dragostea poate schimba oamenii care nu vor să se schimbe.

Radu m-a sunat de câteva ori. La început mi-a spus că îi este dor de mine. Apoi a început să mă acuze că l-am abandonat.

— Ai plecat ca o lașă! Mama are dreptate despre tine!

Am închis telefonul și am plâns din nou. Dar de data asta lacrimile erau altfel: erau lacrimi de eliberare.

Au trecut luni de zile până când am reușit să privesc spre viitor fără teamă. Am început cursuri serale de contabilitate și mi-am făcut noi prieteni. Mama era mereu lângă mine, tata mă susținea cum putea.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am plecat. Dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru căsnicia mea sau dacă pur și simplu nu eram pregătită pentru viața de adult.

Dar apoi îmi amintesc privirea rece a Lidiei și tăcerea lui Radu și știu că am ales libertatea în locul unei vieți trăite în umbra altora.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: Câte femei trăiesc astăzi aceeași poveste? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” și să ne luăm viața în propriile mâini?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că fiecare dintre noi merită mai mult decât o viață trăită din obligație.