Suflete frânte pe trotuar: Povestea unei familii destrămate

— Nu te mai juca acolo, Ana! am strigat, dar vocea mi s-a pierdut printre claxoanele și zgomotul orașului. Era o dimineață obișnuită de aprilie, cu soare blând și promisiuni de primăvară. Ana, fetița mea de șapte ani, sărea coarda pe trotuarul din fața blocului, râzând cu prietena ei, Mara. Eu stăteam la geam, cu o cafea rece în mână, încercând să-mi adun gândurile după încă o noapte albă. Nu știam că acele secunde vor fi ultimele în care o voi vedea zâmbind.

Totul s-a întâmplat atât de repede. Un șofer grăbit, cu telefonul la ureche, a virat brusc pe strada noastră îngustă. Ana a făcut un pas în față, coarda i s-a prins de picior. Am auzit doar țipătul ei și apoi un zgomot surd, ca o ușă trântită de vânt. Am alergat pe scări, urlând numele ei. Mara plângea lângă bordură, iar Ana… Ana nu mai plângea deloc.

Ambulanța a venit repede, dar timpul nu mai avea răbdare cu noi. Soția mea, Ioana, a ajuns la spital înaintea mea. Țin minte cum m-a privit — ochii ei goi, fără lumină. „De ce n-ai fost mai atent?” mi-a șoptit printre dinți. N-am avut răspuns. Nici acum nu am.

Au urmat zile de tăcere și reproșuri mute. Ioana nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Mara nu mai venea la noi acasă. Vecinii ne priveau cu milă sau curiozitate, evitând să ne întâlnească privirea pe scara blocului. Mama mea încerca să mă consoleze: „A fost un accident, Radule, nu e vina ta.” Dar eu știam că e vina mea. Dacă aș fi coborât atunci, dacă aș fi țipat mai tare, dacă…

Noaptea mă trezeam ud leoarcă de transpirație, cu imaginea Anei pe asfalt lipită de retină. Într-o seară, Ioana a izbucnit: „Nu pot să te mai văd! Tu trebuia să ai grijă de ea!” Am vrut să-i spun că și eu sufăr, că mă doare fiecare clipă fără Ana, dar cuvintele mi-au rămas în gât ca niște pietre.

Am început să lipsesc tot mai mult de acasă. Mă plimbam ore întregi prin oraș, fără țintă. Într-o zi am ajuns în fața școlii unde ar fi trebuit să fie Ana. Am stat acolo până când clopoțelul a sunat și copiii au ieșit râzând pe poartă. O fetiță cu părul prins în două codițe mi-a zâmbit și am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru.

Prietenii mei au încercat să mă scoată din casă: „Hai la o bere, Radu! Trebuie să mergi mai departe.” Dar cum să merg mai departe când fiecare colț al casei îmi amintește de ea? Jucăriile ei stau încă pe rafturi, caietul de desen e deschis la ultima pagină — un soare mare și galben, cu două siluete ținându-se de mână.

Ioana s-a mutat la mama ei după două luni. Mi-a lăsat un bilet: „Nu pot să trăiesc cu tine și cu amintirile astea.” Am vrut să o sun, să-i spun că avem nevoie unul de altul, dar n-am avut curaj. Am rămas singur cu fantomele mele.

Într-o seară ploioasă, am găsit curajul să merg la cimitir. M-am așezat lângă mormântul Anei și am început să-i vorbesc: „Iartă-mă, puiule… Tata n-a știut să te protejeze.” Lacrimile mi-au curs pe obraji fără oprire. O bătrână care aprindea o lumânare la câteva morminte mai încolo s-a apropiat: „Nu te pedepsi prea tare, dragul meu. Viața e nedreaptă uneori.” I-am mulțumit din priviri.

Am început să merg la psiholog după ce am citit un articol despre părinți care și-au pierdut copiii. Prima ședință a fost un chin — nu puteam rosti nici măcar numele Anei fără să plâng. Dar încet-încet am învățat că durerea nu dispare niciodată, doar se transformă.

Au trecut doi ani de atunci. Ioana nu s-a întors niciodată acasă. Am aflat că are pe altcineva și că încearcă să-și refacă viața. Eu încă locuiesc în același apartament mic din cartierul nostru vechi din București. Uneori mă gândesc să vând tot și să plec undeva unde nimeni nu mă cunoaște.

Dar apoi aud râsetele copiilor care se joacă sub geamul meu și îmi dau seama că nu pot fugi de trecut. Am început să fac voluntariat la un centru pentru copii defavorizați. Încerc să dau altora ce n-am putut păstra pentru mine.

În fiecare seară aprind o lumânare pentru Ana și îi spun o poveste nouă. Poate într-o zi voi reuși să mă iert cu adevărat.

Oare cât timp trebuie să treacă până când o inimă frântă începe să bată din nou? Și câți dintre noi trăim cu vina fără să avem curajul să vorbim despre ea?