Sub același acoperiș, fără libertate: Lupta mea pentru a-mi regăsi vocea

— Camelia, iar ai întârziat! Vocea lui Doru răsună ca un tunet din sufragerie, în timp ce eu încerc să-mi scot pantofii fără să fac zgomot. Mă opresc, cu inima bătându-mi nebunește. Mă gândesc la ziua de azi, la șeful care m-a ținut peste program, la colega care mi-a cerut ajutorul, la autobuzul care a venit prea târziu. Dar știu că niciun argument nu contează. Doru nu vrea explicații, vrea doar să știe că are dreptate.

— Îmi pare rău, Doru, dar am avut mult de lucru la birou… încerc să spun, dar el mă întrerupe cu un gest nervos.

— Nu mă interesează! Eu stau aici și te aștept ca un prost, iar tu… tu nici măcar nu te gândești la mine! Ai adus salariul?

Îmi scot portofelul și îi întind plicul cu banii pe care i-am primit azi. Îl ia fără să mă privească, apoi îl deschide și numără fiecare bancnotă cu o atenție aproape obsesivă. În fiecare lună, aceeași scenă. În fiecare lună, aceeași umilință.

Când eram tânără și l-am cunoscut pe Doru, mi s-a părut fermecător. Avea un zâmbet cald și promitea mereu că va avea grijă de mine. La început, totul părea firesc: el plătea facturile, el se ocupa de cumpărături. Eu doar îi dădeam banii mei „ca să fie ordine”. Dar cu timpul, am început să simt că nu mai am voie să cumpăr nimic fără aprobarea lui. Că nu pot ieși cu prietenele fără să-i spun unde merg și cu cine. Că orice decizie trebuie trecută prin filtrul lui.

Mama m-a sunat într-o seară, după ce Doru ridicase vocea la mine pentru că am cumpărat o eșarfă nouă din banii mei. — Camelia, tu ești fericită? m-a întrebat ea cu o voce blândă, dar plină de îngrijorare. — Da, mamă, sunt doar obosită… am mințit-o eu, privind pereții reci ai bucătăriei.

Dar nu eram obosită. Eram epuizată. Epuizată să mă justific pentru orice pas, să mă simt vinovată pentru orice dorință măruntă. Seara, când Doru adormea pe canapea cu televizorul urlând, mă uitam la mâinile mele și mă întrebam când am încetat să mai fiu eu însămi.

Într-o zi de sâmbătă, sora mea, Loredana, a venit pe neașteptate în vizită. — Camelia, hai să ieșim la o cafea! a spus ea veselă. Am ezitat. — Nu pot… Doru nu e acasă și trebuie să-l aștept.

Loredana s-a uitat lung la mine. — Camelia, când ai ieșit ultima dată singură? Sau când ai făcut ceva doar pentru tine?

Am dat din umeri. Nu mai știam. Poate înainte de nuntă? Poate nici atunci.

În acea seară, după ce Loredana a plecat, am găsit curajul să-i spun lui Doru că vreau să merg la un curs de pictură. — Pentru ce-ți trebuie prostiile astea? a râs el disprețuitor. — Ai destule pe cap! Dacă ai timp liber, fă curat sau gătește ceva!

M-am simțit mică și neînsemnată. Dar undeva în mine s-a aprins o scânteie de revoltă.

La serviciu, colega mea Irina a observat că sunt abătută. — Ce-ai pățit? m-a întrebat ea într-o pauză.

— Nimic… doar probleme acasă.

— Camelia, știi că poți vorbi cu mine oricând. Și știi că meriți mai mult decât să trăiești cu frică.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, când am ajuns acasă și Doru a început din nou să țipe pentru că nu era cina gata la timp, am simțit că nu mai pot respira. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote.

În zilele următoare am început să ascund mici sume de bani din salariu. Puțin câte puțin, ca o adolescentă care fură din borcanul cu dulceață. Mă simțeam vinovată și eliberată în același timp.

Într-o seară, Doru a găsit un bon de la farmacie în buzunarul hainei mele și a făcut o criză de nervi. — Ce-ai cumpărat? De ce nu mi-ai spus? De ce ai nevoie de pastile?

— Pentru că nu mai pot! am izbucnit eu printre lacrimi. Pentru că nu mai suport să fiu controlată!

A urmat o ceartă cumplită. Vecinii au auzit totul. A doua zi dimineață mi-am făcut bagajul și am plecat la Loredana.

Mama a venit imediat să mă vadă. — Camelia, te rog să nu te mai întorci la el! Ești fata mea și meriți să fii liberă!

Am stat câteva luni la sora mea până când am reușit să-mi găsesc o garsonieră micuță. La început mi-a fost frică de singurătate și de viitor. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am mers la cursul de pictură pe care mi-l doream atât de mult și am cunoscut oameni noi care m-au încurajat.

Doru a încercat să mă convingă să mă întorc: „Fără tine nu sunt nimic”, îmi scria el mesaje lungi noaptea târziu. Dar eu știam acum că fără mine însămi nu sunt nimic.

Uneori mă întreb cum am putut trăi atâția ani sub același acoperiș fără libertate. De ce ne e atât de greu să spunem „ajunge”? Câte femei mai trăiesc astăzi povestea mea și cât curaj le trebuie ca să-și recâștige viața?