„Dă-i apartamentul fratelui tău, doar sunteți familie!” – Povestea care mi-a sfâșiat inima și familia

— Nu pot să cred că tu, dintre toți, mă lași pe drumuri! vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojiti. Mama stătea între noi, cu ochii umezi, iar tata privea în podea, tăcând apăsat. Eu, Irina, simțeam cum mi se strânge inima. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai rece.

— Radu, nu e vorba că te las pe drumuri, dar… am muncit zece ani pentru apartamentul ăsta! Am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice bucurie doar ca să am un loc al meu. Cum să-l dau pur și simplu? am spus, încercând să-mi țin vocea fermă.

Mama a oftat adânc și s-a apropiat de mine. — Irina, el are doi copii mici. Tu ești singură, ai serviciu bun. Nu poți să-l ajuți? Sunteți frați! Ce-o să zică lumea dacă nu vă sprijiniți?

Mi-am mușcat buza. Cuvintele mamei mă loveau ca niște pietre. Mereu am fost copilul responsabil, fata care nu a cerut niciodată nimic, care a adus mereu note bune și nu a făcut probleme. Radu era opusul: mereu visător, mereu cu planuri mari care se spărgeau ca baloanele de săpun. Acum, după ce și-a pierdut serviciul și soția îl amenința cu divorțul, toată povara cădea pe mine.

— Irina, nu vezi că nu are unde să se ducă? a intervenit tata, fără să mă privească. Noi nu avem loc aici pentru toți. Tu ai putea să stai cu chirie o vreme… până își revine el.

Mi-am simțit obrajii arzând de furie și neputință. Cum puteau să-mi ceară asta? Apartamentul era singurul lucru care îmi dădea siguranță într-o lume nesigură. Era dovada că pot reuși singură. Dar în ochii lor părea doar o proprietate de împărțit.

— Și dacă nu-mi revin niciodată? a murmurat Radu, cu vocea stinsă. Ce fac atunci?

Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Blocul vechi din cartierul Militari era plin de zgomote: copii care se jucau jos, vecina de la trei care certa pe cineva la telefon. M-am sprijinit de balustradă și am plâns în tăcere. M-am gândit la toate serile în care veneam acasă târziu de la muncă, la ratele plătite cu greu, la singurătatea pe care o simțeam uneori în apartamentul meu mic, dar al meu.

Când m-am întors în bucătărie, mama plângea în șoaptă. Tata încerca să-l liniștească pe Radu. Am simțit o furie amară: de ce trebuie mereu eu să cedez? De ce responsabilitatea cade doar pe umerii mei?

— Irina, te rog… fă-o pentru familie! a spus mama printre lacrimi.

— Și eu fac parte din familie! am izbucnit eu. De ce nimeni nu se gândește la mine?

Radu s-a ridicat brusc și a trântit ușa. Mama s-a prăbușit pe scaun, iar tata a rămas nemișcat. Am rămas singură în mijlocul bucătăriei, cu inima frântă.

Au urmat zile întregi de tăcere apăsătoare. Radu nu-mi răspundea la telefon. Mama mă suna doar ca să ofteze sau să plângă. Tata nu mai spunea nimic. La serviciu eram absentă, iar colegii mă priveau cu milă când mă retrăgeam în baie să plâng.

Într-o seară, m-am întâlnit cu Ana, prietena mea din liceu.

— Irina, tu nu vezi că te sacrifici mereu pentru ei? mi-a spus ea direct. Dacă îi dai apartamentul acum, o să regreți toată viața. Ei trebuie să învețe să se descurce singuri.

Dar cum să-i las pe ai mei să sufere? Cum să-l las pe Radu fără un acoperiș deasupra capului? M-am simțit prinsă între două lumi: una a datoriei față de familie și alta a dreptului meu la fericire.

Într-o dimineață, mama a venit la mine acasă.

— Irina, nu vreau să te pierd… dar nici nu pot să-l văd pe Radu distrus. Poate că am greșit cerându-ți asta… dar suntem disperați.

Am privit-o lung și am simțit cum ceva se rupe în mine.

— Mama… dacă îi dau apartamentul lui Radu, eu ce mai am? Cine mă ajută pe mine când o să am nevoie?

Mama a tăcut. Pentru prima dată am văzut-o mică și neputincioasă.

În cele din urmă am decis: i-am propus lui Radu să stea temporar la mine, până își găsește ceva stabil. A refuzat furios: — Nu vreau mila ta! Ori îmi dai apartamentul, ori nimic!

A urmat o ceartă cumplită. Cuvinte grele au fost aruncate ca niște pietre: egoistă, nerecunoscătoare, rece. Am plâns zile întregi după aceea.

Familia noastră s-a rupt încet-încet. Mama m-a sunat tot mai rar. Tata nu mai venea pe la mine. Radu s-a mutat la soacră-sa și nu mi-a mai vorbit luni întregi.

Am rămas singură în apartamentul meu gol, cu pereții reci și liniștea apăsătoare. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă sacrificiul pentru familie trebuie să fie fără margini sau dacă avem dreptul să ne protejăm propriile vise.

Poate că dragostea adevărată înseamnă și limite sănătoase. Dar cine decide unde se oprește datoria față de ceilalți și unde începe grija față de tine însuți?

Oare voi ce ați fi făcut în locul meu?