Testamentul care mi-a răpit viața: Povestea Mariei din Bacău

— Maria, trebuie să vii ACUM la notar. E urgent! vocea surorii mele, Ioana, tremura la telefon, iar eu simțeam cum inima mi se strânge. Era o zi mohorâtă de martie, ploua mărunt peste Bacău, iar eu încă nu-mi revenisem după înmormântarea lui Paul, soțul meu de douăzeci și trei de ani. Mă simțeam ca o umbră, plutind printre oameni care vorbeau prea tare despre lucruri care nu mai contau.

Am ajuns la biroul notarului cu pași grei. Ioana mă aștepta pe hol, cu ochii roșii de plâns. — Maria, trebuie să fii tare, mi-a șoptit ea, strângându-mi mâna. Am intrat împreună în biroul rece, unde domnul notar, un bărbat uscățiv cu ochelari groși, ne-a privit cu o compasiune falsă.

— Doamnă Popescu, trebuie să vă citesc testamentul soțului dumneavoastră. Vă rog să vă așezați.

Am ascultat cu respirația tăiată cum citea fiecare paragraf. La început nu am înțeles. Firma familiei? Apartamentul nostru? Conturile din bancă? Toate erau lăsate unei anume „Elena Dobre”. Numele acesta mi-era complet străin.

— Cine este Elena Dobre? am întrebat cu vocea stinsă.

Notarul a ridicat din umeri. — Nu știu detalii personale. Eu doar citesc ce scrie aici.

Ioana a izbucnit: — Nu se poate! Maria, trebuie să fie o greșeală!

Dar nu era nicio greșeală. Într-o clipă, viața mea s-a transformat într-un coșmar. Am ieșit pe hol și m-am prăbușit pe o bancă. Ioana m-a îmbrățișat strâns. — O să aflăm cine e femeia asta! Nu te las singură!

În zilele care au urmat, am trăit ca într-o ceață groasă. Prietenii mă sunau să mă întrebe dacă sunt bine, rudele îmi trimiteau mesaje cu „condoleanțe” și „dacă ai nevoie de ceva…”, dar nimeni nu știa ce să spună când le povesteam despre testament. Mama a venit din satul natal și a stat cu mine câteva zile. — Paul nu ar fi făcut așa ceva! E ceva la mijloc! repeta ea mereu.

Am început să caut răspunsuri. Am scotocit prin sertarele lui Paul, am citit fiecare agendă, fiecare e-mail rămas deschis pe laptopul lui. Într-o zi am găsit o fotografie veche, ascunsă într-o carte de poezii de Nichita Stănescu. Era Paul, cu brațul în jurul unei femei brunete, zâmbind larg pe o plajă din Vama Veche. Pe spate scria: „Cu dragoste, Elena – 2012”.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. L-am sunat pe Mihai, cel mai bun prieten al lui Paul, și l-am rugat să vină la mine.

— Mihai, cine e Elena Dobre? am întrebat direct.

A ezitat câteva secunde, apoi a oftat adânc. — Maria… nu știu cum să-ți spun… Paul a avut o relație cu ea acum mulți ani. Nu ți-am spus pentru că am crezut că s-a terminat demult.

— Și de ce i-a lăsat totul ei?

Mihai a dat din umeri neputincios. — Poate… poate era șantajat? Sau poate… nu știu… Poate încă o iubea?

M-am simțit trădată nu doar de Paul, ci și de toți cei din jur care știau și au tăcut.

În următoarele săptămâni am încercat să dau de Elena Dobre. Am găsit-o pe Facebook: o femeie elegantă, cu ochi verzi și un zâmbet rece. I-am scris un mesaj scurt: „Vreau să vorbim despre Paul.”

A acceptat să ne întâlnim într-o cafenea mică din centru. Când a intrat, toată lumea s-a uitat la ea – avea o prezență magnetică.

— Maria Popescu? m-a întrebat cu o voce calmă.

— Da… De ce ai primit tu tot ce era al meu și al lui Paul?

A oftat și s-a uitat pe geam câteva clipe înainte să răspundă.

— Paul mi-a promis că va avea grijă de mine și de fiica noastră.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Ce fiică?

— Ana-Maria are nouă ani. E copilul lui Paul. Nu am vrut niciodată să-ți fac rău… Dar el a vrut să repare ce n-a putut face cât era în viață.

Am plecat de acolo cu capul plecat și sufletul sfâșiat. Toată viața mea fusese o minciună frumos ambalată. M-am certat cu mama, care nu putea accepta că Paul ar fi avut un copil în afara căsniciei. Ioana a încercat să mă convingă să dau în judecată testamentul.

— Maria, nu poți lăsa lucrurile așa! Trebuie să lupți pentru ce ți se cuvine!

Dar eu eram prea obosită ca să mai lupt. M-am retras în apartamentul gol și am început să scriu scrisori către Paul – scrisori pe care nu le va citi niciodată.

Într-o zi, Ana-Maria m-a căutat la ușă împreună cu Elena. Fetița avea ochii lui Paul și același zâmbet stângaci.

— Bună ziua… Sunt Ana-Maria…

Am simțit un nod în gât și lacrimile mi-au curs fără oprire. Am invitat-o în casă și am stat ore întregi povestindu-i despre tatăl ei – despre omul bun pe care l-am iubit cândva.

Cu timpul am început să accept adevărul: viața nu e niciodată alb-negru. Am pierdut tot ce aveam material, dar am câștigat ceva ce nu poate lua nimeni – curajul de a merge mai departe și puterea de a ierta.

Uneori mă întreb: oare cât de bine ne cunoaștem cu adevărat partenerii? Și ce rămâne din noi când tot ce credeam sigur dispare peste noapte?