Între două femei: Eu, soacra mea și bărbatul pe care îl iubesc

— Vlad, iar ai întârziat. E a treia oară săptămâna asta, îi spun cu voce tremurată, încercând să nu las furia să-mi iasă prin piele. El își lasă cheile pe masă și oftează, evitându-mi privirea.

— Am avut mult de lucru la birou, Maria. Știi cum e perioada asta…

Dar știam că minte. Simțeam asta în fiecare fibră. În acea zi, colega mea de la școală, Irina, mă sunase din întâmplare să-mi spună că l-a văzut pe Vlad ieșind din blocul vechi de pe strada Lalelelor — acolo unde locuia mama lui, doamna Stela. Nu era prima dată când primeam astfel de vești, dar de data asta ceva s-a rupt în mine.

M-am așezat pe marginea patului, cu palmele transpirate și inima bătându-mi nebunește. Am început să mă întreb: ce are ea și nu am eu? De ce simte nevoia să se ascundă?

Seara, după ce Vlad a adormit, am deschis telefonul și am citit toate mesajele dintre el și mama lui. Erau pline de detalii despre prânzuri calde, despre ciorba ei de perișoare „cum numai mama știe să facă”, despre grijile lui pe care le împărtășea doar cu ea. M-am simțit mică, inutilă, ca o umbră în propria mea casă.

A doua zi dimineață, la cafea, am încercat să deschid subiectul:

— Vlad, crezi că ar trebui să petrecem mai mult timp împreună? Parcă nu ne mai găsim locul…

El s-a uitat la mine ca și cum nu înțelegea nimic.

— Maria, exagerezi. E doar mama. Ce vrei să fac? Să nu o mai văd?

— Nu, dar… simt că nu mai sunt pe primul loc în viața ta.

A dat din umeri și a ieșit din bucătărie. M-a lăsat cu cafeaua rece și cu un gol în stomac.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Soacra mea mă suna tot mai des, ba să-mi spună cum se face „corect” sarmaua, ba să mă întrebe dacă Vlad a mâncat destul sau dacă i-am spălat cămășile „cum trebuie”. Simțeam că nu pot respira. Orice făceam era greșit.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad — în care mi-a spus că „exagerez totul” — am plecat la mama mea. Am plâns în brațele ei ca un copil. Mama m-a privit cu ochii ei blânzi și mi-a spus:

— Maria, fiecare femeie trebuie să-și găsească locul în propria viață. Nu poți trăi la umbra altcuiva.

Dar cum să fac asta când soțul meu părea să trăiască la umbra mamei lui?

Am început să mă schimb. Am refuzat invitațiile la masa de duminică la soacră-mea. Am început să ies mai des cu prietenele mele. Am mers la un psiholog care m-a ajutat să-mi pun ordine în gânduri.

Într-o zi, Vlad a venit acasă mai devreme decât de obicei. M-a găsit citind pe balcon.

— Putem vorbi?

Am dat din cap.

— Maria, nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot să-mi ignor mama. E singură de când a murit tata… Tu ai familie, ai prietene. Ea nu are pe nimeni.

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine?

A tăcut mult timp.

— Ești soția mea. Dar nu știu cum să împac totul…

Am simțit pentru prima dată că nu doar eu sufăr. Și el era prins între două lumi care îl trăgeau în direcții opuse.

Am decis împreună să mergem la terapie de cuplu. Acolo am învățat să vorbim fără să ne rănim, să punem limite sănătoase între noi și familia extinsă.

Nu a fost ușor. Doamna Stela a făcut o criză când a aflat că Vlad nu va mai veni zilnic la prânz. M-a acuzat că „i-am furat băiatul”. Vlad s-a simțit vinovat, eu m-am simțit vinovată… dar am mers înainte.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Relația noastră s-a schimbat — nu mai suntem ca la început, dar suntem mai sinceri unul cu altul. Am învățat că dragostea nu înseamnă sacrificiu total, ci echilibru.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am tras linie între mine și soacra mea sau dacă ar fi trebuit să fiu mai tolerantă. Dar apoi mă uit la Vlad și văd un bărbat care începe să-și găsească propriul drum — și poate că asta contează cel mai mult.

Mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi ne pierdem identitatea încercând să fim pe plac tuturor? Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta…