Casa care ne desparte: Povestea unei mame între teamă și încredere

— Mariana, trebuie să înțelegi că e mai bine așa! — vocea lui Radu, ginerele meu, răsuna apăsat în sufrageria mică, plină de umbrele serii. Natalia, fiica mea, stătea lângă mine pe canapea, cu mâinile strânse pe burtica rotunjită. Ochii ei căprui, de obicei calzi, erau acum tulburi de lacrimi neplânse.

— Nu pot să cred că vrei să faci asta, Radu! — am izbucnit, simțind cum inima îmi bate nebunește. — Casa asta e pentru voi, pentru copiii voștri! De ce să fie trecută pe numele mamei tale?

Radu a oftat și s-a ridicat brusc, plimbându-se nervos prin cameră. — Mama are nevoie de siguranță. Dacă se întâmplă ceva cu mine… Nu vreau să rămână pe drumuri. Oricum, tot noi vom locui aici.

Am simțit cum mă sufoc. De când Natalia mi-a spus că e însărcinată cu al doilea copil, am făcut tot ce am putut să o ajut. Am renunțat la multe pentru ea. Dar acum, când ar fi trebuit să fie liniștită și fericită, era prinsă între mine și soțul ei, între două lumi care nu se mai întâlnesc.

— Mariana, nu vreau scandal — a intervenit Natalia cu voce stinsă. — Poate că Radu are dreptate… Poate că exagerez eu.

— Nu exagerezi deloc! — am spus apăsat. — Tu ai muncit cot la cot cu el pentru casa asta. Ai pus bani din salariul tău de educatoare, ai renunțat la concedii, la haine noi… Și-acum să rămâi fără nimic?

Radu s-a oprit în dreptul ferestrei și a privit afară, spre întunericul din curte. — Mariana, nu vreau să mă cert cu tine. Dar mama m-a ajutat cu avansul la casă. E normal să-i asigur bătrânețea.

Am simțit cum mă cuprinde furia. — Și Natalia? Cine îi asigură ei viitorul? Dacă se întâmplă ceva între voi? Dacă… dacă vă despărțiți?

Natalia a izbucnit în plâns și s-a ridicat greu, sprijinindu-se de mine. — Vă rog… Nu mai pot! Nu vreau să mă cert cu nimeni!

M-am dus după ea în dormitor și am închis ușa încet. Am luat-o în brațe ca atunci când era mică și îi era frică de tunete. — Draga mea, nu vreau decât să fii în siguranță. Să nu depinzi de nimeni.

— Mamă, Radu nu e rău… Dar uneori simt că nu mă ascultă. Că tot ce contează e ce vrea el sau mama lui.

Am oftat adânc. Îmi aminteam cum soacra Nataliei, doamna Viorica, mereu găsea ceva de comentat: „Natalia nu știe să gătească”, „Natalia nu știe să crească un copil”, „Natalia nu știe să-și țină bărbatul”. De câte ori venea la ei, tensiunea plutea în aer ca un nor greu.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Natalia în bucătărie, privind absent la o cană de ceai. Radu era deja plecat la serviciu.

— Mamă… Ce să fac? Dacă nu acceptăm, Radu zice că nu mai vrea să investească niciun ban în casă. Că se mută la maică-sa.

— Și tu? Tu unde rămâi?

A dat din umeri neputincioasă.

— Nu știu… Mi-e frică. Mi-e frică să nu-l pierd, dar mi-e frică și să rămân fără nimic.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am dus la avocatul nostru de familie, domnul Popescu, un om trecut prin multe cazuri ca al nostru.

— Doamnă Mariana, dacă treceți casa pe numele mamei ginerelui dumneavoastră, fiica riscă să rămână fără niciun drept. Am văzut prea multe situații în care soacrele au dat afară nurorile după divorț sau după moartea soțului.

M-am întors acasă cu inima grea și i-am spus Nataliei totul. A ascultat tăcută, apoi a zis:

— Mamă… Dacă îi spun lui Radu că nu vreau să semnez actele?

— Atunci trebuie să fii pregătită pentru orice reacție din partea lui.

Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Radu a venit acasă nervos și a început iar discuția:

— Deci? Ce-ai decis?

Natalia s-a uitat la el cu ochii mari și umezi:

— Nu vreau să semnez nimic până nu avem o discuție toți trei cu un notar sau avocat. Vreau să fiu sigură că nu rămânem pe drumuri.

Radu a trântit ușa și a plecat fără un cuvânt. Am stat toată noaptea lângă Natalia, mângâindu-i părul și rugându-mă să nu pățească nimic rău copilului din cauza stresului.

Zilele au trecut greu. Radu a dormit la mama lui și nu răspundea la telefon decât sec: „Nu am ce discuta”. Doamna Viorica a sunat-o pe Natalia:

— Să-ți fie rușine! După cât te-am ajutat! Acum vrei să-mi iei băiatul?

Natalia a plâns iar ore întregi. Eu am încercat să-i fiu sprijin, dar mă simțeam neputincioasă.

Într-o dimineață, Radu s-a întors acasă cu ochii roșii:

— Am vorbit cu un notar. Putem face un contract prin care mama are drept de uzufruct viager asupra unei camere, dar casa rămâne pe numele nostru. E singura variantă la care am ajuns.

Natalia l-a privit lung:

— De ce n-ai spus asta de la început?

Radu a dat din umeri:

— Mi-a fost teamă că n-o să accepți nimic pentru mama…

Am simțit cum mi se ridică o piatră de pe inimă. Poate că nu era soluția perfectă, dar era un compromis care îi proteja pe toți.

Acum stau și mă gândesc: oare câte familii se destramă din cauza banilor și a neîncrederii? Oare cât curaj trebuie să ai ca mamă ca să-ți aperi copilul fără să-i distrugi familia? Voi ce ați fi făcut în locul meu?