Când casa nu mai e acasă: povestea mea despre credință, familie și supraviețuire

— Ieși afară din casa asta! Nu ai niciun drept aici fără Dănuț!
Vocea Maricicăi răsuna peste tunetul de afară, iar eu, cu mâinile tremurânde, strângeam colțul șorțului. Ploua cu găleata, iar vântul bătea atât de tare încât ușa scârțâia la fiecare rafală. M-am uitat la ea, încercând să-mi adun curajul.
— Maricico, te rog… e casa noastră. Dănuț a muncit pentru ea… Am pus și eu suflet aici.
— Suflet? Tu? Ai venit aici doar să iei ce nu-i al tău! Dacă nu pleci până dimineață, chem poliția!

Nu-mi venea să cred că trăiesc așa ceva. Dănuț era plecat de trei luni la muncă în Germania. Vorbeam rar, doar când prindea semnal sau avea pauză. Îmi spunea mereu: „Ai grijă de casă și de mama. Să nu vă certați.” Dar cum să nu ne certăm când Maricica mă privea ca pe o intrusă?

Am crescut la țară, într-o familie simplă. Tata a murit devreme, iar mama m-a crescut singură. Am învățat să fiu puternică, dar nimic nu te pregătește pentru momentul când cineva vrea să-ți ia acoperișul de deasupra capului.

În acea noapte, după ce Maricica s-a retras bombănind în camera ei, am îngenuncheat lângă pat și am început să mă rog. Nu știu dacă am spus cuvintele corecte, dar am simțit că cineva mă ascultă. Am plâns încet, ca să nu mă audă nimeni.

A doua zi dimineață, Maricica a început din nou:
— Ce faci aici? Nu ai plecat încă?
— Nu am unde să mă duc, Maricico. E casa mea și a lui Dănuț.
— Nu ești nimic fără el!

M-am simțit atât de mică… Dar ceva în mine s-a rupt. Nu puteam să cedez. Am ieșit în curte, sub cerul încă plumburiu, și am început să dau de mâncare găinilor. Lacrimile mi se amestecau cu picăturile de ploaie. Atunci a apărut tanti Viorica, vecina de peste drum.

— Ce-ai pățit, Ilinca? Pari abătută rău…
I-am povestit totul printre suspine. M-a luat în brațe și mi-a spus:
— Nu te lăsa! Ești soția lui Dănuț, ai drepturi aici! Dacă ai nevoie de ajutor, vin eu martor!

Cuvintele ei mi-au dat curaj. În acea seară i-am scris lui Dănuț un mesaj lung: „Mama vrea să mă dea afară. Nu mai pot. Ajută-mă!” Am așteptat răspunsul ca pe o salvare. După câteva ore, mi-a scris: „Ține-te tare! Vorbesc cu ea mâine.”

Dar Maricica nu s-a oprit. În zilele următoare a început să-mi ascundă cheile de la poartă, să-mi arunce hainele pe hol și să mă vorbească de rău prin sat: „Asta nu-i nevastă adevărată! Numai după bani stă!”

Odată am găsit-o cotrobăind prin dulapurile mele.
— Ce cauți acolo? am întrebat-o.
— Vreau să văd dacă nu ai ascuns ceva de valoare! Știu eu cum sunteți voi…

Mi-am pierdut cumpătul:
— Maricico, destul! Nu mai pot trăi așa! Dacă ai o problemă cu mine, spune-i lui Dănuț!

A izbucnit într-un râs amar:
— Dănuț e băiatul meu! Pe tine te poate schimba oricând!

În acea noapte am dormit la tanti Viorica. M-a primit cu ceai cald și o pătură groasă.
— Ilinca, nu lăsa răutatea să te doboare. Roagă-te și ține capul sus!

Am început să merg mai des la biserică. Preotul satului m-a ascultat și mi-a spus:
— Dumnezeu vede tot. Rămâi dreaptă și adevărul va ieși la lumină.

După o săptămână, Dănuț m-a sunat pe video. Era obosit, dar hotărât:
— Mamă, încetează! Ilinca e soția mea și are drepturi aici! Dacă nu te potolești, nu mai trimit bani acasă!

Maricica a tăcut câteva zile. Dar privirea ei era mai rece ca niciodată.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Am continuat să mă rog și să muncesc prin gospodărie. Oamenii din sat au început să mă privească altfel după ce au văzut că nu cedez.

Acum privesc în urmă și mă întreb: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte au curajul să spună „ajunge”? Poate că nu există rețete pentru liniștea sufletului, dar cred că fiecare dintre noi merită un loc pe care să-l numească „acasă”.

Oare câți dintre voi ați trecut printr-o astfel de încercare? Ce ați face dacă cineva v-ar lua liniștea din propria casă?