„Acesta este apartamentul fiului meu, iar tu aici nu ești nimeni” – Povestea unei lupte pentru demnitate

— Nu uita, Ana, acesta este apartamentul fiului meu, iar tu aici nu ești nimeni!
Cuvintele soacrei mele, doamna Viorica, au tăiat aerul ca un cuțit. Eram în bucătărie, cu mâinile încă ude de la vasele pe care tocmai le spălasem. M-am oprit, cu inima bătându-mi nebunește. Nu era prima oară când îmi arunca vorbe grele, dar de data asta privirea ei era mai rece ca niciodată.

M-am uitat spre Mihai, soțul meu, care stătea la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Am simțit cum mă sufoc între pereții acelei case care trebuia să fie căminul nostru. Dar nu era. Era apartamentul lui Mihai, cumpărat de părinții lui înainte de nuntă, și mereu mi se amintea asta.

— Viorica, te rog… am încercat să spun, dar vocea mi-a tremurat.
— Ce să mă rogi? Să nu spun adevărul? Dacă nu-ți convine, ușa e acolo!
Mihai a ridicat privirea pentru o secundă și a oftat.
— Hai, mamă, las-o…
— Să o las? Să stea aici și să facă pe stăpâna? Nu cât sunt eu în viață!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. M-am retras în dormitor și am închis ușa încet, să nu par isterică. M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng în tăcere. Nu era prima ceartă, dar era prima dată când mi-am dat seama că nu mai pot. Că nu mai vreau să trăiesc așa.

Când m-am măritat cu Mihai, visam la o familie unită. Părinții mei din Bacău mă avertizaseră: „Ai grijă, Ana, să nu te lași călcată în picioare.” Dar eu credeam că dragostea noastră va trece peste orice. Nu știam că Viorica va veni să stea cu noi „temporar”, după ce soțul ei a murit. Nu știam că „temporar” va însemna ani de zile.

La început am încercat să o mulțumesc: găteam ce-i plăcea ei, făceam curat ca la carte, îi cumpăram medicamentele. Dar nimic nu era destul. Dacă uitam să pun sare în ciorbă, îmi spunea că „mama lui Mihai făcea totul perfect”. Dacă nu spălam geamurile la timp, îmi amintea că „pe vremea ei” femeile erau gospodine adevărate.

Cel mai greu era când Mihai nu mă apăra. Îl iubeam, dar simțeam că mă lasă singură în fața furtunii. Odată i-am spus:
— Mihai, nu mai pot. Mă simt ca o străină în casa asta!
El a dat din umeri:
— E mama… Ce vrei să fac? Să o dau afară?

Într-o seară, după o altă ceartă aprinsă pentru că am pus rufele la uscat pe balconul „greșit”, am ieșit afară și am mers pe jos ore întregi prin cartierul Drumul Taberei. M-am gândit la viața mea: la visurile mele de fată simplă din provincie, la facultatea pe care am terminat-o cu greu la București, la jobul meu de educatoare pe care îl iubeam. Și m-am întrebat: când am început să dispar din propria mea viață?

Într-o zi, mama m-a sunat și mi-a zis:
— Ana, tu nu ești servitoarea nimănui! Dacă nu te respectă acolo, vino acasă!
Am simțit un nod în gât. Cum să plec? Unde să mă duc? Aveam un copil mic, pe Daria, care avea doar trei ani și care deja simțea tensiunea din casă.

Într-o duminică dimineață, Daria a venit la mine și mi-a spus:
— Mami, de ce plângi mereu?
Atunci am știut că trebuie să fac ceva. Nu voiam ca fiica mea să crească într-o casă plină de ură și reproșuri.

Am început să vorbesc cu Mihai mai deschis. I-am spus că dacă nu pune limite mamei lui, eu plec. La început m-a acuzat că sunt egoistă:
— Ana, tu nu vezi cât suferă mama după tata? Ai puțină răbdare!
— Și eu sufăr! Dar nimeni nu vede! Nimeni nu mă întreabă dacă sunt bine!

Într-o seară am făcut bagajele și am plecat la părinții mei cu Daria. Mihai a venit după două zile să ne aducă înapoi. A plâns pentru prima dată în fața mea:
— Ana, te rog… Nu pot fără voi! O să vorbesc cu mama!

A fost greu. Viorica s-a supărat rău când Mihai i-a spus că trebuie să-și caute alt loc unde să stea. Ne-a acuzat că suntem nerecunoscători și ne-a blestemat cu lacrimi în ochi. Dar pentru prima dată Mihai a fost de partea mea.

Au trecut doi ani de atunci. Relația cu Viorica e rece, dar civilizată. Daria crește într-o casă liniștită. Eu încă mai am momente când mă întreb dacă am făcut bine sau dacă puteam salva familia altfel.

Uneori mă uit în oglindă și mă întreb: Câte femei trăiesc azi drama asta în România? Câte dintre noi aleg să tacă și câte au curajul să spună „Ajunge!”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?