Când mama soacră a venit să locuiască cu noi – O dramă românească de familie

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. El stătea la masa din bucătărie, cu ochii în pământ, evitând să mă privească. Din camera alăturată, se auzea vocea doamnei Viorica, mama lui, certându-se la televizor cu prezentatorii unui talk-show politic.

Totul a început acum doi ani, când sănătatea doamnei Viorica s-a înrăutățit. Radu a venit acasă într-o seară și mi-a spus pe un ton hotărât:

— Mama nu mai poate sta singură. O aducem la noi.

Nu am avut curajul să mă opun. Îl iubeam pe Radu și știam cât de mult ținea la mama lui. Dar nu mi-am imaginat niciodată că viața noastră se va schimba atât de mult. Din prima zi, doamna Viorica a preluat controlul asupra casei. Fiecare decizie, de la ce gătim la ce emisiune ne uităm seara, era comentată sau criticată.

— Nu pune atâta sare în ciorbă, Irina! Știi că Radu are tensiunea mare! îmi spunea aproape zilnic.

— De ce lași geamul deschis? O să răcească toată casa!

— Copilul ăsta nu știe să se îmbrace! Unde ți-e mintea?

La început am încercat să fiu răbdătoare. Îmi repetam că e bătrână, că are nevoie de ajutor și că trebuie să-i arăt respect. Dar zilele au devenit tot mai grele. Fetița noastră, Ana, a început să se teamă să vorbească sau să râdă prea tare, ca să nu o supere pe bunica. Radu era tot mai absent, mereu ocupat cu serviciul sau plecat „să rezolve ceva” prin oraș.

Într-o dimineață, când am intrat în bucătărie, am găsit-o pe doamna Viorica răscolind prin dulapuri.

— Ce cauți? am întrebat-o încercând să par calmă.

— Caut zahărul! L-ai pus unde nu trebuie! La mine acasă nu era niciodată dezordine!

M-am simțit ca o străină în propria casă. Nu mai aveam niciun colț doar al meu. Până și florile din sufragerie le-a mutat „ca să nu încurce drumul”.

Seara aceea când am izbucnit în fața lui Radu a fost doar începutul. În fiecare zi mă simțeam tot mai mică, tot mai lipsită de putere. Prietenele mele mă întrebau la telefon:

— Irina, dar tu unde ești în toată povestea asta?

Nu știam ce să le răspund. Eram undeva între rolul de soție, mamă și noră perfectă. Dar eu? Eu unde eram?

Într-o zi, Ana s-a întors plângând de la școală. O colegă îi spusese că bunica ei e „rea” pentru că o certase în fața clasei când venise s-o ia acasă.

— Mami, de ce bunica e mereu supărată? Nu mă place?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am luat-o în brațe și i-am promis că o voi proteja mereu. Dar cum să o protejez când eu însămi nu reușeam să mă apăr?

Radu încerca uneori să medieze:

— Mamă, las-o pe Irina să facă cum știe ea!

Dar doamna Viorica ridica din umeri:

— Eu vreau doar binele vostru! Dacă nu vă place, spuneți-mi și plec!

Dar știa prea bine că nu avea unde să plece.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine spală vasele, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Vecina mea, doamna Lidia, m-a văzut și a venit lângă mine.

— Draga mea, nu ești singura. Și eu am trecut prin asta cu soacra mea. Dar trebuie să-ți găsești vocea! Altfel te pierzi pe tine.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să citesc despre limite sănătoase și despre cum poți spune „nu” fără vinovăție. Am încercat timid să impun reguli:

— Doamna Viorica, după ora opt seara vreau liniște în casă pentru Ana.

A urmat o tăcere grea, dar spre surprinderea mea nu a protestat. A doua zi însă a găsit alt motiv de ceartă: „De ce ai cumpărat lapte degresat? E apă chioară!”

Radu era prins între două focuri. Îl vedeam cum se frământă și cum evită conflictele.

— Irina, te rog… încearcă să ai răbdare cu mama. Știi că nu-i ușor nici pentru ea.

— Dar pentru mine e ușor? am izbucnit într-o zi. Pentru mine cine are răbdare?

Am început să mă gândesc serios la divorț. M-am speriat de propriile gânduri. Nu voiam să-mi destram familia, dar nici nu mai puteam trăi așa.

Într-o duminică dimineață, Ana a venit la mine cu un desen: trei persoane ținându-se de mână – eu, ea și Radu. Bunica era desenată separat, într-un colț.

— De ce e bunica acolo? am întrebat-o.

— Pentru că mereu e supărată pe noi…

Atunci am realizat cât de mult ne afectează pe toți această situație. Am strâns curajul și am chemat o ședință de familie.

— Avem nevoie de reguli clare ca să putem trăi împreună fără să ne rănim unii pe alții! am spus cu vocea tremurândă.

A fost greu. Doamna Viorica a plâns, Radu s-a enervat, Ana s-a ascuns sub masă. Dar am reușit să stabilim câteva limite: fiecare are spațiul lui; deciziile importante le luăm împreună; respectăm programul Anei.

Nu a fost o soluție magică. Certurile nu au dispărut peste noapte. Dar ceva s-a schimbat: am început să exist din nou în propria viață.

Acum mă uit la mine și mă întreb: câte femei trăiesc drama asta în tăcere? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să păstrăm pacea? Poate e timpul să vorbim deschis despre sacrificiile invizibile din spatele ușilor închise…