Cine are dreptul să aleagă numele copilului meu? Povestea mea în umbra familiei soțului

— Nu! Nu o să-i dai numele acela! — vocea soacrei mele, doamna Viorica, a răsunat ca un tunet în sufrageria îngustă din apartamentul lor de la etajul patru. Mâinile mi-au început să tremure pe cana de ceai, iar privirea lui Radu, soțul meu, s-a pierdut undeva între covorul persan și perdeaua galbenă.

Eram însărcinată în luna a opta și, pentru prima dată, simțeam că nu mai pot respira sub greutatea așteptărilor. De luni de zile, discuția despre numele copilului plutea ca un nor negru peste mesele noastre de duminică. Eu voiam să-l numesc Vlad, după bunicul meu, omul care m-a crescut cu povești despre curaj și demnitate. Familia lui Radu insista pe „Constantin”, ca să ducă mai departe tradiția bărbaților din neamul lor.

— E copilul nostru, nu doar al vostru! — am izbucnit, cu vocea tremurândă. Dar cuvintele mele s-au izbit de pereții reci ai apartamentului și s-au stins în tăcerea apăsătoare care a urmat.

Mama lui Radu s-a ridicat brusc de pe scaun, cu ochii umezi de furie:
— Nu ai tu dreptul să rupi tradiția! La noi în familie, primul băiat se numește Constantin! Așa a fost mereu!

Radu a încercat să mă ia de mână, dar m-am tras instinctiv. Simțeam că mă sufoc. În acea clipă, am știut că nu e vorba doar despre un nume. Era despre cine sunt eu, despre cât valorează vocea mea într-o familie care nu m-a acceptat niciodată cu adevărat.

Am plecat acasă singură în acea seară. Pe drum, lacrimile mi-au curs fără oprire. M-am întrebat de ce trebuie să lupt atât de mult pentru ceva atât de simplu. De ce nu pot fi ascultată? De ce trebuie ca mereu să cedez?

În zilele care au urmat, tensiunea dintre mine și Radu a crescut. El încerca să mă liniștească:
— Hai să nu ne certăm pentru asta… E doar un nume.

— Pentru tine poate e doar un nume, dar pentru mine e tot ce mi-a mai rămas din copilăria mea! — i-am răspuns printre suspine.

Mama mea încerca să mă susțină, dar vocea ei era slabă la telefon:
— Fata mea, nu te lăsa… Dar vezi și tu cum e lumea asta… Poate găsiți o cale de mijloc.

Dar eu nu mai voiam compromisuri. Toată viața am făcut compromisuri: când am acceptat să ne mutăm aproape de părinții lui Radu, când am renunțat la jobul meu ca să pot avea grijă de casă și de el, când am tăcut la fiecare glumă răutăcioasă a surorii lui la mesele de familie.

Într-o noapte, m-am trezit plângând. Am simțit cum Vlad — da, deja îi spuneam Vlad în gând — se mișca în burtică. Am pus mâna pe piele și i-am șoptit:
— O să-ți dau un nume care să te facă mândru… O să fiu puternică pentru tine.

Ziua botezului s-a apropiat cu pași repezi. Familia lui Radu pregătise totul: biserica, restaurantul, invitațiile. Pe invitații scria deja „Constantin”. Când am văzut asta, am simțit că mă prăbușesc. Am fugit la baie și am vomitat de nervi și frustrare.

În seara dinaintea botezului, l-am privit pe Radu lung:
— Dacă nu mă susții mâine, dacă nu spui preotului numele pe care îl vreau eu… nu mai pot continua așa. Nu mai pot trăi în umbra familiei tale.

Radu s-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea cu adevărat:
— Tu chiar ai de gând să faci asta?

— Da. Pentru prima dată în viața mea, da.

A doua zi, în biserica rece din cartierul nostru din București, preotul s-a uitat la noi și a întrebat:
— Cum se va numi pruncul?

Soacra mea era deja cu gura deschisă să răspundă ea. Dar am făcut un pas înainte și am spus tare:
— Vlad.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Preotul s-a uitat la Radu. El a ezitat o clipă, apoi a spus încet:
— Vlad.

Soacra mea a izbucnit în plâns și a ieșit din biserică. Sora lui Radu m-a privit cu ură. Dar eu simțeam că respir pentru prima dată după luni întregi.

La petrecere nu a vorbit nimeni cu mine ore întregi. Mama mea a venit lângă mine și m-a strâns în brațe:
— Sunt mândră de tine.

Au trecut luni de atunci. Relația cu familia lui Radu e rece ca gheața. Radu e prins între două lumi și uneori îl văd cât suferă. Dar eu nu regret nimic. Vlad crește frumos și îi spun povești despre bunicul meu și despre curaj.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc încă în umbra unor tradiții care le strivesc? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toți se așteaptă să tăcem? Ce ați fi făcut voi în locul meu?