Când adevărul doare: O luptă pentru fiul meu

— Vlad, trezește-te! Vlad! Țipătul meu a răsunat pe holurile reci ale școlii, unde băiatul meu zăcea inert, cu fața palidă și ochii închiși. O profesoară încerca să-l ridice, iar ceilalți copii se uitau speriați. Inima îmi bătea nebunește, iar mâinile îmi tremurau când am pus palma pe fruntea lui. Era rece ca gheața.

— Sunați la salvare! am urlat, aproape disperat.

Așa a început totul. Până atunci, viața noastră era una obișnuită: eu, Mihai, muncitor la fabrica de mobilă din oraș, soția mea, Irina, contabilă la o firmă mică, și Vlad, băiatul nostru de 13 ani, mereu cu zâmbetul pe buze și cu ghiozdanul greu în spate. Nu eram bogați, dar nici nu duceam lipsă de nimic esențial. Aveam grijile noastre, certuri mărunte despre bani sau teme nefăcute, dar nimic nu prevestea furtuna ce avea să vină.

La spital, doctorița Neagu ne-a întâmpinat cu o privire obosită:

— Copilul dumneavoastră are nevoie de investigații suplimentare. S-ar putea să fie ceva serios la inimă.

Am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare. Irina a început să plângă în hohote, iar eu încercam să par tare pentru amândoi. Vlad s-a trezit abia după câteva ore, confuz și speriat.

— Tata… ce s-a întâmplat?

— Ai leșinat la școală, puiule. Dar ești pe mâini bune acum.

Adevărul era că nu aveam nicio idee dacă era sau nu pe mâini bune. După două zile de analize și așteptări chinuitoare pe holurile spitalului județean, ni s-a spus că trebuie să mergem la București pentru investigații mai amănunțite. Am început să sunăm peste tot: rude, prieteni, cunoștințe. Toți ne-au spus același lucru: „Fără pile sau bani, nu rezolvi nimic repede.”

Am simțit furia crescând în mine. Cum era posibil ca sănătatea copilului meu să depindă de niște relații sau de bani pe care nu-i aveam? Am încercat să vorbesc cu doctorița Neagu:

— Doamnă doctor, vă rog… E copilul meu! Nu putem aștepta luni întregi pentru un consult la București!

Ea a ridicat din umeri:

— Domnule Popescu, eu vă înțeleg… Dar lista de așteptare e lungă. Dacă aveți pe cineva acolo…

M-am simțit umilit. Am ieșit pe hol și am izbucnit:

— De ce trebuie să fie așa? De ce trebuie să suferim noi, oamenii simpli?

Irina m-a tras de mânecă:

— Mihai, liniștește-te! Nu ajută la nimic…

Dar nu puteam să mă liniștesc. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la Vlad cum doarme greu, cu firele acelea reci lipite de pieptul lui firav. Mi-am jurat că nu voi lăsa lucrurile așa.

A doua zi am început să caut soluții. Am postat pe Facebook povestea noastră. Am scris despre Vlad, despre sistemul care ne ignoră, despre frica și neputința unui tată care nu poate face nimic pentru propriul copil. Mesajul meu a fost distribuit de sute de oameni. Unii au comentat cu empatie, alții cu furie:

„Așa e în România! Dacă nu dai șpagă, mori cu zile!”

„Țineți-vă tare! Poate vă vede cineva important!”

După câteva zile am primit un mesaj privat de la o femeie pe nume Camelia Stoica:

„Domnule Popescu, sunt jurnalist la un post local. Vreau să vă spun povestea.”

Am acceptat imediat. În aceeași seară a venit cu cameramanul acasă la noi. Vlad era slăbit, dar a zâmbit timid la cameră.

— Ce vrei să le spui oamenilor care te privesc? l-a întrebat Camelia.

— Să nu mai fie copii care să aștepte atât pentru un doctor… Să nu mai fie părinți care să plângă noaptea…

Reportajul a făcut vâlvă. A doua zi am primit un telefon de la Ministerul Sănătății. Ni s-a spus că Vlad va fi primit de urgență la un spital din București.

Când am ajuns acolo, totul părea diferit: medici amabili, investigații rapide. Diagnosticul a venit ca un trăsnet: Vlad avea o malformație cardiacă rară și trebuia operat urgent.

Operația a fost un succes, dar trauma rămâne. Vlad încă are coșmaruri cu spitalul din orașul nostru. Eu încă mă trezesc noaptea cu inima strânsă de frică.

Familia noastră s-a schimbat. Irina s-a închis în ea însăși; vorbește puțin și plânge des. Eu am devenit mai nervos, mai suspicios cu toți cei din jur. Prietenii ne-au evitat o vreme — „Nu vrem să ne băgăm în scandaluri”, mi-au spus unii.

Dar cel mai greu mi-a fost să-l privesc pe Vlad cum se maturizează brusc:

— Tata… De ce trebuie să fim noi cei care suferă? De ce nu se schimbă nimic?

Nu am avut răspunsuri pentru el.

Acum mă uit la el cum își face temele și mă întreb: Oare câți copii ca Vlad mai sunt? Câți părinți urlă disperați în tăcere? Și dacă eu am reușit doar pentru că povestea noastră a ajuns la televizor… ce șanse au ceilalți?

Poate că adevărul doare cel mai tare atunci când îl vezi în ochii propriului copil. Dar oare cât timp vom mai accepta să fim victimele unui sistem bolnav? Cine va avea curajul să schimbe ceva?