Nu trebuie să fii frumoasă, e suficient să fii de folos – Povestea unei femei invizibile

— Irina, iar nu ai adus sare la masă! vocea mamei răsună tăios, în timp ce ploaia lovește geamul cu furie. Mă ridic fără să răspund, cu pași mici, ca să nu deranjez mai mult decât am făcut-o deja. Tata oftează, fratele meu, Vlad, butonează telefonul fără să mă privească. E o seară obișnuită de joi în apartamentul nostru din Drumul Taberei, dar în mine ceva se rupe.

— La vârsta ta, eu aveam deja doi copii, mă aude mama bombănind. — Și tu… tot singură. Nu ți-e greu?

Nu răspund. Îmi mușc buza și mă gândesc la toate serile în care am fost „de folos”: când Vlad avea nevoie de cineva să-i facă temele la matematică, când tata uita să-și ia pastilele și eu alergam la farmacie, când mama avea nevoie de cineva să-i care sacoșele sau să-i asculte necazurile. Mereu eu. Mereu Irina cea practică, cea care rezolvă orice.

Mă uit la reflexia mea în geamul aburit: părul prins într-un coc neglijent, cearcăne adânci, haine simple. Nu sunt urâtă, dar nici nu m-am simțit vreodată frumoasă. Nici nu mi s-a spus asta. — Ești o fată bună, Irina. Deșteaptă și harnică. O să-ți găsești tu pe cineva — repeta mama mereu, dar niciodată nu era despre mine ca femeie. Era despre mine ca utilitate.

La serviciu, lucrurile nu stau altfel. Sunt contabilă la o firmă mică de construcții. Colegii mă strigă „Irina, rezolvi tu asta?” sau „Irina, poți să mă ajuți cu raportul ăsta?” Niciodată nu mă invită la cafea sau la o bere după program. Când vine vorba de glume sau discuții personale, devin brusc invizibilă.

Într-o zi, după o ședință lungă și obositoare, colega mea, Simona, mă trage deoparte.

— Irina, tu chiar nu te-ai gândit niciodată să faci ceva pentru tine? Să te pui pe primul loc?

O privesc mirată. — Ce vrei să spui?

— Mereu sari să-i ajuți pe toți. Dar tu? Ce vrei TU?

Întrebarea ei mă urmărește zile întregi. Ce vreau eu? Nu știu. Nu mi-am pus niciodată problema. Am crescut cu ideea că trebuie să fiu de folos — acasă, la muncă, în relații. Când am avut o relație cu Radu, tot eu făceam cumpărături, găteam, îi călcam cămășile. El spunea mereu: „Ești perfectă așa cum ești.” Dar când a întâlnit-o pe Andreea — frumoasă, exuberantă — m-a părăsit fără explicații.

Într-o seară, după o zi grea la birou și o discuție tensionată cu mama despre „viitorul meu”, mă privesc în oglindă și izbucnesc în plâns. Mă simt ca o piesă de mobilier: utilă, dar lipsită de viață. Îmi vine să țip: „Vreau să fiu văzută! Vreau să contez pentru cineva!”

A doua zi dimineață, iau o decizie impulsivă: îmi iau liber și plec singură la Sinaia. În tren, simt pentru prima dată după mult timp că respir. Miroase a ploaie și a libertate. Ajunsă acolo, mă plimb ore întregi prin pădure și încerc să-mi ascult gândurile.

Într-o cafenea micuță, o femeie în vârstă mă întreabă dacă poate sta la masa mea.

— Sigur, îi răspund zâmbind timid.

— Ești singură? mă întreabă ea direct.

— Da.

— Și eu am fost mult timp singură. Știi ce am învățat? Că dacă nu te vezi tu pe tine însăți, nimeni n-o va face.

Cuvintele ei mă lovesc ca un duș rece. Îmi dau seama că toată viața am așteptat ca ceilalți să mă vadă — ca femeie, ca om — dar eu însămi nu m-am privit niciodată cu adevărat.

Când mă întorc acasă, încerc să schimb ceva mic: refuz să mai fac cumpărăturile pentru toată lumea fără să fiu întrebată; spun „nu” când Vlad îmi cere bani împrumut pentru a treia oară luna asta; îi spun mamei că nu vreau să discut despre viața mea personală la fiecare masă.

Reacțiile nu întârzie: mama oftează teatral și spune că „nu mai recunoaște fata pe care a crescut-o”, Vlad mă acuză că sunt egoistă. Tata tace și se uită pe fereastră.

Dar eu simt pentru prima dată că trăiesc pentru mine. Încep să merg la cursuri de pictură — ceva ce mi-am dorit mereu și n-am avut curajul să încerc. La cursuri îl cunosc pe Mihai — un bărbat simplu, cu ochi blânzi și mâini muncite. Nu-mi spune că sunt frumoasă; îmi spune că îi place cum râd și cum văd lumea prin culori.

Într-o seară stăm pe malul Dâmboviței și Mihai mă întreabă:

— Tu ce-ți dorești cu adevărat?

Îl privesc lung și pentru prima dată răspund sincer:

— Să fiu văzută. Să contez pentru cineva nu doar pentru ce pot face sau rezolva… ci pentru cine sunt eu.

Mihai zâmbește și îmi ia mâna în a lui.

Acum știu că drumul spre mine însămi abia începe. Nu e ușor — familia încă mă privește ca pe o ciudată, colegii încă profită de disponibilitatea mea uneori — dar am învățat să spun „nu” și să-mi ascult dorințele.

M-am întrebat mereu: oare chiar e suficient să fii util? Sau fiecare dintre noi are nevoie să fie văzut cu adevărat? Voi ce credeți: putem ieși vreodată din rolurile pe care ni le impune familia sau societatea?