Casa pe care o las nepoatei mele – Povara unei alegeri

— Nu mai pot să tac! am izbucnit, trântind lingura pe fața de masă apretată. Ochii tuturor s-au întors spre mine, iar liniștea s-a așternut peste aburii ciorbei de perișoare. Radu, fiul meu, s-a încruntat, iar nepoata mea, Ilinca, a lăsat furculița jos, cu obrajii roșii de rușine sau poate de teamă. În colțul sufrageriei, soarele bătea timid prin perdeaua veche, dar în sufletul meu era furtună.

— Mama, ce s-a întâmplat? a întrebat Radu, cu vocea aceea rece pe care o folosește când vrea să pară stăpân pe situație.

Am inspirat adânc. De ani de zile mă simțeam invizibilă în propria casă. Radu venea doar când avea nevoie de bani sau când îl presa Camelia să-și vadă fata. Camelia, fosta mea noră, dispăruse ani la rând după divorț, dar de curând începuse să dea târcoale din nou. O vedeam cum îi aduce Ilincăi cadouri scumpe și îi promite vacanțe la mare. Simțeam că vrea să-și recapete locul pierdut.

— Am luat o decizie. Casa asta nu va fi a ta, Radu. O las Ilincăi. Ea a fost singura care m-a vizitat când am fost bolnavă, singura care mi-a adus pâine și mi-a ascultat poveștile.

Radu a izbucnit:

— Nu poți să faci asta! Eu sunt fiul tău! Toată viața am muncit pentru familia asta!

— Ai muncit pentru tine, nu pentru noi, i-am răspuns cu voce tremurată. Când tatăl tău s-a stins, ai plecat la București și ai uitat de mine. Ilinca m-a ținut de mână când am avut nevoie.

Ilinca s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Am auzit ușa trântindu-se și pașii ei grăbiți pe scări. M-am simțit vinovată că am pus-o în mijlocul furtunii noastre familiale.

Radu s-a ridicat și el:

— O să regreți! Camelia are dreptate: bătrânețea te-a schimbat! Nu mai ești mama pe care o știam.

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură la masă, cu ciorba răcită și inima grea. M-am ridicat cu greu și am mers la fereastră. Pe stradă, Ilinca stătea pe bancă și plângea. M-am dus la ea.

— Bunico, nu vreau casa ta dacă asta vă face să vă certați…

— Nu e vina ta, draga mea. Tu meriți tot ce-i mai bun. Ai grijă de sufletul tău și nu lăsa pe nimeni să te facă să te simți vinovată pentru bunătatea ta.

În zilele următoare, Camelia a început să mă sune insistent. Voia să ne vedem „ca între femei”. La început am refuzat, dar apoi am acceptat. Ne-am întâlnit la cofetăria din centru.

— Doamnă Elena, știu că nu m-am purtat frumos după divorț… Dar vreau să repar ce se mai poate. Ilinca are nevoie de mine și de dumneavoastră.

Am privit-o lung. Era schimbată: mai obosită, dar parcă sinceră.

— Camelia, nu pot șterge cu buretele anii în care ai lipsit din viața Ilincăi. Dar nici nu pot trăi cu ura în suflet. Dacă vrei să fii mamă pentru ea, dovedește-i prin fapte, nu prin vorbe sau cadouri.

A dat din cap și a plecat cu ochii în lacrimi.

În lunile ce au urmat, Radu nu mi-a mai vorbit. Doar Ilinca venea regulat să mă vadă. Camelia încerca să se apropie de fată cu pași mici: o invita la film sau la plimbări prin parc. Eu priveam totul cu teamă și speranță.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, Ilinca mi-a spus:

— Bunico, dacă tata nu vrea să te ierte pentru decizia ta?

Am oftat:

— Poate că unele răni nu se vindecă niciodată… Dar nu pot trăi mințindu-mă că totul e bine doar ca să nu supăr pe cineva. Am ales cu inima.

În Ajunul Crăciunului, Radu a venit pe neașteptate. Avea ochii roșii și părea obosit.

— Mamă… îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus atunci… Poate că am fost prea egoist…

L-am îmbrățișat fără cuvinte. În sfârșit simțeam că familia mea are o șansă la împăcare.

Acum stau la fereastră și privesc cum ninge peste acoperișul casei mele vechi. Mă întreb: oare cât valorează o casă față de liniștea sufletului? Și câte generații vor mai trebui să treacă până când vom învăța să ne spunem adevărul fără teamă?