„Lasă-l pe fostul să-ți crească copiii!”: Povestea unei familii recompuse și a drumului spre împăcare
— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să văd cum îi tratezi pe Mara și Darius ca pe niște străini! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce copiii noștri comuni, Ilinca și Radu, se jucau în camera lor, iar Mara și Darius stăteau retrași la masa din bucătărie, cu ochii în farfurie.
Vlad a ridicat din umeri, evitându-mi privirea. — Ana, nu e treaba mea să-i cresc pe copiii tăi din prima căsnicie. Să-i lase tatăl lor să-i ajute, nu eu. Eu am grijă de ai mei.
Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet. Zece ani de căsnicie, zece ani în care am crezut că suntem o familie adevărată. Dar adevărul era altul: Vlad făcea diferențe. Ilinca și Radu primeau tot ce-și doreau — excursii, haine noi, atenție — în timp ce Mara și Darius primeau doar resturi. Încercasem să mă mint că nu e așa, dar acum nu mai puteam ignora evidența.
Mara avea 15 ani și era la liceu. Într-o seară, a venit la mine cu ochii roșii de plâns. — Mamă, de ce nu mă iubește Vlad? De ce nu mă întreabă niciodată cum mi-a fost ziua?
Am simțit cum mi se rupe sufletul. — Te iubește în felul lui, i-am spus, dar știam că mint. Vlad nu făcea niciun efort să se apropie de ea sau de Darius. Pentru el, erau doar „copiii Anei”.
Într-o duminică, la masa de prânz, Vlad a adus vorba despre tabăra de vară la care voia să-i trimită pe Ilinca și Radu.
— Dar Mara și Darius? am întrebat eu.
— Să-i trimită tatăl lor dacă vrea! a răspuns sec.
Mara s-a ridicat de la masă și a fugit în cameră. Darius a rămas cu privirea în gol. Am simțit o furie mocnită care mă ardea pe dinăuntru.
Seara, după ce copiii s-au culcat, am izbucnit:
— Vlad, nu mai pot! Nu pot să trăiesc într-o casă unde copiii mei sunt tratați ca niște musafiri nedoriți!
El a oftat. — Ana, nu înțelegi… Eu nu pot să simt pentru ei ce simt pentru ai mei. E firesc.
— Nu e firesc! Sunt copii! Au nevoie de iubire, nu de resturi! Dacă nu poți să-i accepți, atunci poate că n-ar trebui să mai fim împreună!
A urmat o tăcere apăsătoare. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la divorț. M-am gândit la cum ar fi să plec cu Mara și Darius și să-i las pe Ilinca și Radu cu Vlad. Dar nu puteam face asta. Îi iubeam pe toți patru.
A doua zi am sunat-o pe mama mea. — Mamă, nu mai pot… Vlad îi respinge pe copiii mei…
Ea a oftat greu. — Draga mea, știam că va fi greu cu o familie recompusă. Dar trebuie să-l faci să înțeleagă… Sau să alegi ce e mai bine pentru copii.
Am început să caut ajutor. Am mers la consiliere de familie. La început, Vlad a refuzat categoric:
— Nu sunt nebun să merg la psiholog!
Dar după câteva zile în care abia ne-am vorbit, a acceptat.
La prima ședință, psihologul ne-a întrebat:
— Vlad, ce simți față de Mara și Darius?
El a tăcut mult timp. — Simt… că nu sunt ai mei. Că oricât m-aș strădui, tot străini rămân.
— Dar ei ce simt? l-a întrebat psihologul.
Vlad a ridicat din umeri.
— Ei simt că nu contează pentru tine, am spus eu printre lacrimi.
Au urmat luni grele. Discuții lungi, certuri, încercări de apropiere. Vlad a început să facă mici gesturi: o întrebare despre școală pentru Mara, un drum la fotbal cu Darius. La început forțat, apoi tot mai firesc.
Într-o seară, l-am găsit pe Vlad citindu-i Ilincăi o poveste înainte de culcare. Mara stătea în pragul ușii, privind cu jind scena. Vlad a văzut-o și i-a făcut semn să vină lângă el. Mara s-a apropiat timid și s-a așezat lângă Ilinca. Pentru prima dată după mult timp am simțit speranță.
Au trecut doi ani de atunci. Nu e totul perfect. Sunt zile când tensiunile ies la suprafață. Dar Vlad încearcă. Și copiii au început să-l accepte altfel.
Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am rămas. Dacă sacrificiul meu n-a fost prea mare pentru Mara și Darius. Dar apoi îi văd râzând toți patru în curte și îmi spun că merită să lupți pentru familie.
Oare câte mame ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare câți tați vitregi își dau seama cât rău pot face unor copii nevinovați? Poate că nu există familii perfecte, dar există familii care aleg să lupte împreună.