Între patru pereți: Povestea unei bunici și a luptei pentru liniște într-o casă prea mică

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea fiicei mele, Alina, răsună ca un tunet în camera înghesuită, unde fiecare colț e ocupat de jucării, haine și vise frânte. Mă uit la ea, cu ochii umezi, ținându-l de mână pe cel mai mic dintre nepoți, Darius, care plânge pentru că nu găsește mașinuța preferată. Pe patul de lângă geam, Andreea și Vlad se ceartă pe o tabletă veche, iar eu simt cum mă sufoc între pereții aceștia care nu mai sunt demult un cămin, ci un câmp de bătălie.

De când Alina a rămas singură cu copiii, după ce soțul ei a plecat în Italia și n-a mai dat niciun semn, ne-am strâns toți în apartamentul meu cu două camere dintr-un bloc vechi din Ploiești. Una dintre camere am transformat-o în dormitor pentru ei, iar cealaltă a devenit universul nostru comun: dormitor, sufragerie, loc de joacă și birou pentru teme. Acum, când Alina e din nou însărcinată, spațiul pare să se micșoreze cu fiecare zi.

— Maria, nu mai rezist! — îmi spune Alina într-o seară, după ce copiii adorm greu, fiecare pe câte o saltea întinsă pe jos. — Nu mai am aer! Simt că mă sufoc aici cu toții. Și tu… tu nu vezi că nu mai avem loc nici să respirăm?

Îi văd ochii roșii de oboseală și disperare. Știu că nu e vina ei. Știu că nici eu nu sunt fără greșeală. Dar ce să facem? Pensia mea abia ajunge pentru mâncare și facturi. Alina lucrează la o croitorie pe salariu minim și vine acasă frântă. Copiii cresc și au nevoie de spațiu, de liniște, de dragoste. Dar cum să le oferim toate astea când trăim ca sardinele?

Într-o zi de duminică, când soarele abia pătrunde printre draperiile groase, Vlad izbucnește:

— Nu mai vreau să stau aici! Vreau camera mea! La școală râd copiii de mine că dorm cu bunica și frații mei! De ce nu putem să avem și noi o casă ca lumea?

Îl privesc neputincioasă. Ce să-i spun? Că am încercat să cer ajutor la primărie și mi-au spus că lista pentru locuințe sociale e lungă cât o zi de post? Că am scris scrisori la rudele din sat și mi-au răspuns că abia se descurcă și ei? Că am visat nopți la rând cum ar fi să avem măcar două camere în plus?

Seara, după ce copiii adorm, mă așez lângă Alina pe marginea patului.

— Mamă, trebuie să găsim o soluție. Nu putem continua așa. Copiii suferă. Și tu… te văd cum te stingi pe zi ce trece.

— Ce soluție? — oftează ea. — Să plec? Unde? Cu patru copii? Să-i las la casa de copii? Sau să dormim pe stradă?

Mă doare fiecare cuvânt. Îmi amintesc de copilăria mea la țară, când eram opt frați într-o casă mică, dar aveam curte și aer. Acum suntem prizonieri între betoane și griji.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între Andreea și Vlad — care s-au tras de păr pentru o carte — am izbucnit:

— Ajunge! Nu mai pot! Nu mai vreau să vă aud certându-vă! Vreau liniște!

Copiii s-au uitat la mine speriați. Alina a început să plângă în hohote. Am simțit că mă prăbușesc.

A doua zi am mers la biserică. M-am rugat cu lacrimi să primesc un semn. Preotul m-a ascultat și mi-a spus:

— Maria, Dumnezeu nu dă nimănui mai mult decât poate duce. Dar uneori trebuie să ceri ajutorul celor din jur.

Am început să vorbesc cu vecinii. Unii m-au privit cu milă, alții mi-au spus că și ei trăiesc greu. Doamna Ileana de la etajul trei mi-a adus haine pentru copii. Domnul Petre mi-a dat niște cartofi din grădină. Dar tot nu era destul.

Într-o zi am primit o scrisoare de la soțul Alinei. Spunea că vrea să se întoarcă acasă, că îi e dor de copii. Alina a rupt scrisoarea fără să clipească.

— Nu-l vreau înapoi! Ne-a lăsat când aveam cea mai mare nevoie!

Am simțit cum furia și neputința cresc între noi ca un zid invizibil.

Copiii au început să aibă probleme la școală. Vlad a luat note mici la matematică. Andreea s-a bătut cu o colegă care a râs de hainele ei vechi. Darius plângea noaptea și mă striga în somn.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe toți, am stat pe întuneric și m-am gândit: unde am greșit? Ce fel de mamă și bunică sunt dacă nu pot oferi copiilor mei un acoperiș decent?

Am încercat să găsim soluții: să ne mutăm la țară la o rudă — dar casa era prea mică; să împărțim chiria cu altcineva — dar cine vrea să stea cu patru copii mici? Am pus anunțuri pe internet pentru haine și jucării donate.

Într-o zi, Andreea m-a întrebat:

— Bunico, tu ai fost vreodată fericită?

Am zâmbit trist:

— Da, draga mea. Am fost fericită când eram toți sănătoși și aveam speranță.

— Și acum?

— Acum… încerc să fiu puternică pentru voi.

Zilele trec greu. Fiecare dimineață începe cu certuri pentru baie, pentru lapte sau pentru cine stinge lumina ultima seara. Fiecare noapte e un test de răbdare.

Dar încă sper că vom găsi o cale. Poate cineva ne va auzi povestea și ne va ajuta. Poate statul va construi locuințe sociale adevărate. Poate oamenii vor înțelege cât de greu e să trăiești claustrofobic cu patru copii într-o singură cameră.

Mă întreb uneori: oare câți români trăiesc ca noi? Oare câte familii se destramă din cauza lipsurilor? Ce putem face ca să nu ne pierdem sufletul în lupta zilnică pentru supraviețuire?

Poate voi aveți răspunsuri sau povești asemănătoare… Cum ați reușit voi să mergeți mai departe când totul părea pierdut?