Între două focuri: Povestea unei mame care a învățat să spună „nu”

— Nu așa se ține copilul, Maria! O să-i faci rău la spate! vocea Ilonei răsună tăios din pragul sufrageriei, în timp ce încercam să-mi liniștesc fetița care plângea de aproape o oră. Mâinile îmi tremurau, nu știam dacă de oboseală sau de nervi. Era a treia oară în acea zi când soacra mea îmi corecta fiecare gest, fiecare decizie. Gabi stătea la masa din bucătărie, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude.

— Ilona, te rog… încerc să fac ce cred eu că e mai bine pentru Ana. Poate… poate vrei să mă lași să încerc singură? am spus cu o voce stinsă, aproape rușinată de propria îndrăzneală.

Ea a oftat teatral și a dat ochii peste cap.

— Eu am crescut doi copii sănătoși! Știu mai bine decât oricine ce trebuie făcut. Dacă nu mă asculți, o să vezi tu ce pățești!

M-am simțit mică, neputincioasă. În ultimele luni, de când Ana venise pe lume, casa noastră nu mai era a noastră. Ilona venea zilnic „să ajute”, dar ajutorul ei se transforma mereu într-o listă nesfârșită de critici și reproșuri. Mă simțeam invadată, judecată, ca și cum orice aș fi făcut era greșit.

Seara, după ce Ilona a plecat, am încercat să vorbesc cu Gabi.

— Te rog, trebuie să facem ceva. Nu mai pot. Simt că nu mai am aer în casa asta.

El a ridicat din umeri.

— E mama… Știi cum e ea. Vrea doar să ajute. Nu pot să-i spun să nu mai vină. S-ar supăra rău.

— Dar eu? Eu nu contez? Nu vezi că mă sufoc?

A tăcut. S-a uitat la mine cu ochi goi, apoi s-a întors spre televizor.

Nopțile au devenit tot mai grele. Ana plângea mult, iar eu nu aveam pe nimeni cu adevărat alături. Mama mea era la țară, bolnavă, iar prietenele mele dispăruseră una câte una după naștere. Mă simțeam singură într-o casă plină de oameni.

Într-o zi, când Ana avea febră și eram speriată, Ilona a venit iar pe neanunțate. A început să-mi spună că sunt o mamă iresponsabilă că nu i-am dat ceai de mușețel și că nu știu nici măcar să-i iau temperatura corect.

— Maria, dacă nu ești în stare să ai grijă de copilul tău, spune-mi! Poate ar fi mai bine să stea la mine câteva zile!

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Am izbucnit în plâns și am țipat:

— Ajunge! E copilul meu! Nu ai dreptul să-mi spui că nu sunt în stare! Dacă vrei să ajuți, ajută-mă cum pot eu, nu cum vrei tu!

Ilona a rămas blocată câteva secunde, apoi a plecat trântind ușa. Gabi a venit repede în cameră.

— Ce-ai făcut? Acum o să fie scandal mare!

— Nu-mi pasă! Nu mai pot! Ori ea, ori eu!

A fost pentru prima dată când am pus piciorul în prag. Am plâns toată noaptea, dar dimineața m-am simțit ușurată. Pentru prima dată după multe luni, am simțit că am dreptul la viața mea.

Au urmat zile tensionate. Ilona nu a mai venit o vreme. Gabi era distant, supărat pe mine că „am stricat relația cu mama lui”. Dar Ana era mai liniștită. Eu eram mai liniștită.

După două săptămâni, Ilona m-a sunat.

— Maria… Poate am exagerat și eu. Dar mi-e dor de Ana. Putem să vorbim?

Am acceptat să ne întâlnim la o cafea, fără Gabi și fără copil. Am vorbit mult despre fricile mele, despre cât de greu mi-a fost fără sprijin real și despre cât de mult mă doare când simt că nu sunt suficient de bună ca mamă.

Ilona a ascultat pentru prima dată fără să mă întrerupă.

— Știi… și mie mi-a fost greu când am devenit mamă. Poate prea greu. De asta vreau să te ajut… Dar uit că tu ai nevoie de spațiul tău.

Nu s-au rezolvat toate peste noapte. Dar ceva s-a schimbat: am început să pun limite. Să spun „nu” când simt că nu mai pot. Să cer ajutor când chiar am nevoie. Gabi a început și el să mă asculte mai mult după ce i-am spus cât de aproape am fost să plec cu Ana doar ca să scap de presiune.

Acum suntem încă în proces de vindecare ca familie. Dar știu că nu sunt singura care trece prin asta. Câte dintre noi nu ne-am simțit strivite între așteptările familiei și propriile nevoi?

Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge” atunci când toți ceilalți cred că știu mai bine decât noi? Și dacă nu ne apărăm noi liniștea și copiii… cine o va face?