Umbrele trecutului: Când bunica Ljiliana a venit să locuiască cu noi

— Nu știu dacă pot, Marko. Nu știu dacă vreau.

Vocea mea tremura, iar ploaia bătea în geam ca o amenințare. Marko se uita la mine cu ochii lui calzi, dar obosiți. — E bunica mea, Ana. Nu are pe nimeni altcineva. Știi cât de rău îi merge cu memoria… Nu pot s-o las singură.

Am oftat și am privit spre camera copiilor, unde Andreea și Vlad dormeau liniștiți. Mă gândeam la rutina noastră, la liniștea casei, la spațiul nostru mic dintr-un bloc vechi din București. Cum va fi să aducem încă un suflet aici? Și nu orice suflet, ci pe bunica lui Marko, Ljiliana, care deja uitase cine sunt uneori propriii ei copii.

A doua zi, Marko a venit cu ea. O femeie micuță, cu părul alb ca zăpada și ochii pierduți. M-a privit lung și a zâmbit timid: — Bună ziua… Sunteți asistenta?

Am simțit un nod în gât. — Nu, sunt Ana, soția lui Marko.

— Ana… Ana… Da, da…

Apoi s-a uitat la Marko și a întrebat șoptit: — Cine e doamna?

Așa a început totul. Zilele s-au transformat în ore lungi de confuzie și oboseală. Bunica Ljiliana se trezea noaptea și încerca să iasă din casă, crezând că trebuie să meargă la serviciu. Uneori nu recunoștea nici măcar oglinda din baie și țipa că e o străină în casă. Copiii erau speriați, iar eu eram epuizată.

— Ana, trebuie să avem răbdare, îmi spunea Marko seară de seară, dar el era tot mai absent. Se refugia în muncă sau în telefon, lăsându-mă pe mine să gestionez crizele bunicii.

Într-o dimineață, Andreea a venit la mine plângând: — Mami, bunica m-a certat că nu i-am adus cafeaua la pat. Dar eu nici nu știu să fac cafea!

Am luat-o în brațe și am simțit cât de mult ne afectează pe toți această schimbare. Am încercat să vorbesc cu Marko:

— Nu mai pot singură! Trebuie să ne implicăm amândoi! Nu e doar responsabilitatea mea!

El a oftat și a dat din cap: — Ai dreptate… Dar nu știu cum să fac față. Mi-e frică s-o văd așa…

Am simțit pentru prima dată că nu sunt singură în frica mea. În seara aceea am stat amândoi lângă bunica și am încercat să-i povestim despre copii, despre noi. Uneori părea că ne ascultă, alteori se uita prin noi ca printr-un geam aburit.

Au urmat luni grele. Am avut certuri, am avut momente când am vrut să renunț. Mama mea mi-a spus la telefon:

— Ana, nu ești obligată să-ți sacrifici viața pentru cineva care nici măcar nu te recunoaște!

Dar când am văzut-o pe bunica Ljiliana într-o zi stând pe canapea cu Vlad în brațe, mângâindu-l pe cap și murmurând un cântec vechi de leagăn, am simțit o durere dulce în piept. Pentru o clipă, era iar bunica aceea blândă din poveștile lui Marko.

Într-o noapte, am găsit-o plângând în bucătărie.

— Mi-e dor de casă… Mi-e dor de mama mea… Unde sunt?

Am luat-o de mână și i-am spus încet: — Ești acasă, bunico. Suntem aici cu tine.

M-a privit lung și pentru o clipă am crezut că mă recunoaște. — Mulțumesc, Ana…

A fost prima dată când mi-a spus pe nume fără să i-o reamintească cineva.

În timp, copiii au început s-o accepte. Vlad îi aducea desenele lui, iar Andreea îi citea povești. Marko a început să stea mai mult acasă și să gătească pentru toți. Am început să râdem din nou la masă, chiar dacă uneori bunica întreba de trei ori cine suntem.

Dar nu totul era roz. Într-o zi am găsit-o pe bunica încercând să iasă din casă cu o sacoșă plină de haine:

— Trebuie să merg acasă la mama! Mă așteaptă!

Am încercat s-o opresc blând, dar ea a început să țipe:

— Nu mă țineți aici! Nu sunt nebună!

Vecinii au ieșit pe hol, privindu-mă acuzator. Am simțit rușine și furie și neputință. După ce am reușit s-o liniștesc, m-am prăbușit pe podea și am plâns în hohote.

Marko m-a găsit acolo și m-a luat în brațe:

— Îmi pare rău… N-am știut că e atât de greu pentru tine.

— Nici eu n-am știut că pot fi atât de puternică… sau atât de slabă.

Am început să mergem împreună la un grup de sprijin pentru familiile care au grijă de persoane cu Alzheimer. Am cunoscut oameni care treceau prin aceleași lucruri ca noi. Am învățat să cerem ajutor, să ne oferim răgaz unul altuia.

Cu timpul, am început să văd altfel lucrurile. Nu era doar povara unei bătrâne bolnave; era o lecție despre răbdare, despre iubire necondiționată și despre ce înseamnă cu adevărat familia.

Bunica Ljiliana nu va mai fi niciodată cea care a fost odată. Dar pentru noi a devenit liantul care ne-a unit mai mult decât orice altceva.

Uneori mă întreb: câți dintre noi ar avea curajul să-și deschidă casa și inima pentru cineva care nu-și mai amintește cine suntem? Și oare cât de mult putem iubi atunci când nu mai primim nimic înapoi?