Când fiul meu a deschis ușa poliției: începutul sfârșitului tăcerii

— Vlad, nu deschide ușa! am șoptit disperată, dar era prea târziu. Mânuța lui mică deja răsucise cheia în broască, iar două siluete în uniforme albastre au pășit în holul nostru îngust, aducând cu ele un val de frig și speranță. Sorin, soțul meu, s-a ridicat brusc de pe canapea, cu ochii injectați de furie și alcool.

— Ce căutați la mine în casă? a urlat el, iar Vlad s-a lipit de piciorul meu, tremurând. Polițistul mai tânăr mi-a aruncat o privire scurtă, de parcă ar fi știut deja totul.

— Am primit un apel de la vecini. Se aud țipete și zgomote. Totul este în regulă aici?

Mi-am mușcat buza până la sânge. În minte mi se derulau toate serile în care am ascuns vânătăile sub mâneci lungi, toate diminețile în care am mințit la grădiniță că Vlad a căzut din pat. Dar acum nu mai puteam să mint. Vlad era acolo, privind cu ochii mari și umezi la mine, așteptând să-l apăr.

— Nu… nu e în regulă, am spus cu vocea gâtuită. Sorin a făcut un pas spre mine, dar polițistul l-a oprit cu o mână fermă.

Așa a început sfârșitul tăcerii mele. Aveam 29 de ani și trăiam de șapte ani cu Sorin. Ne-am cunoscut la facultate, la Cluj, și mi s-a părut cel mai carismatic bărbat din lume. Era glumeț, atent, mă făcea să râd și să visez. După ce ne-am mutat împreună la București, totul s-a schimbat încet-încet. Prima dată când m-a lovit, eram însărcinată în patru luni cu Vlad. Mi-a spus că e vina mea, că l-am provocat. Am crezut că va fi ultima dată.

Dar nu a fost. A urmat un șir nesfârșit de scuze, flori ieftine și promisiuni goale. Între timp, eu mă stingeam puțin câte puțin. Mama mea, Ileana, mi-a spus mereu să nu-mi spăl rufele în public. „Bărbatul e bărbat”, zicea ea, „trebuie să-l suporți”. Tata a murit devreme și mama a rămas singură cu mine și fratele meu mai mic, Radu. Poate de aceea nu a avut curaj să plece niciodată din căsnicia ei rece.

În fiecare zi mă întrebam: pentru ce trăiesc? Pentru cine? Vlad era singura mea lumină. Îl vedeam cum se sperie când Sorin ridica vocea sau trântea ușa. Într-o seară, după ce Sorin m-a împins peste masa din bucătărie și mi-a spart buza, Vlad a venit la mine și mi-a șters sângele cu mânecuța pijamalei lui cu dinozauri.

— Mami, nu mai plânge…

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Nu voiam ca fiul meu să crească într-o casă unde frica era la ordinea zilei.

În noaptea aceea când poliția a intrat în casă, am fost dusă la spital pentru investigații. Sorin a fost reținut pentru 24 de ore. Mama a venit la mine la spital și m-a certat:

— Ce ai făcut? Acum toată lumea o să râdă de noi! Cum să-l bagi pe Sorin la pușcărie?

— Mamă, dacă nu plecam acum, poate nu mai apucam ziua de mâine… i-am spus printre lacrimi.

Radu a fost singurul care m-a susținut fără rezerve. A venit la noi acasă și m-a ajutat să-mi strâng lucrurile. Am stat câteva luni într-un centru pentru victimele violenței domestice din București. Acolo am întâlnit alte femei ca mine: Maria, care avea trei copii și o soacră ce o acuza că „își bate joc de familie”; Camelia, care lucra ca vânzătoare la Mega Image și își ascundea vânătăile sub fond de ten; Loredana, care nu mai avea pe nimeni și plângea noaptea în pernă.

Am început să merg la terapie. La început mi se părea inutil — ce poate schimba o discuție cu o străină? Dar psiholoaga mea, doamna Dobre, m-a ajutat să-mi regăsesc vocea pierdută.

— Nu sunteți vinovată pentru ce vi s-a întâmplat. Aveți dreptul la fericire.

Încet-încet am început să cred asta. Vlad mergea la grădinița din apropiere și încet se obișnuia cu noua noastră viață. Într-o zi m-a întrebat:

— Mami, tati o să vină după noi?

Nu știam ce să-i răspund. Instanța i-a dat lui Sorin ordin de restricție pe șase luni. Dar frica nu dispare peste noapte.

Am găsit un apartament mic în Drumul Taberei și m-am angajat ca asistentă medicală la o clinică privată. Viața nu e ușoară — salariul abia ne ajunge pentru chirie și facturi — dar măcar dorm liniștită noaptea.

Uneori mă întâlnesc cu Maria sau Camelia la cafea și vorbim despre cum ne reconstruim viețile din bucățele mici: un zâmbet al copilului nostru, o zi fără teamă, o dimineață în care ne trezim fără să ne doară corpul sau sufletul.

Mama încă nu vorbește cu mine decât rar și atunci doar ca să-mi spună că „ar trebui să mă împac cu Sorin pentru binele copilului”. Dar eu știu că binele copilului meu e aici, lângă mine, într-o casă unde nu se țipă și nu se lovește.

Sunt zile când mă simt puternică și zile când mă simt sfârșită de oboseală și îndoieli. Dar când îl văd pe Vlad jucându-se liniștit cu mașinuțele lui pe covor sau când vine să mă îmbrățișeze fără teamă, știu că am făcut alegerea corectă.

Mă întreb uneori: câte femei mai trăiesc încă în teroare? Câte dintre ele vor găsi curajul să deschidă ușa — fie ea a poliției sau a propriei libertăți? Poate povestea mea le va ajuta să creadă că există viață după frică.