Mirosul săpunului obișnuit

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să mă prefac! am izbucnit, cu lacrimile șiroind pe obraji, în mijlocul bucătăriei îmbibate de mirosul săpunului ieftin pe care îl foloseam de când eram copil. Mama s-a oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și ochii larg deschiși, de parcă nu mă mai recunoștea.

— Ce-ai pățit, Ilinca? Ce-i cu tine? Nu ești tu fata care a visat mereu la o nuntă ca-n povești?

Am simțit cum mă sufoc. Mă uitam la mâinile mamei, crăpate de la atâta muncă, și la masa veche pe care tata o repara în fiecare toamnă. Totul părea atât de simplu aici, dar în sufletul meu era un război. Mihai, logodnicul meu, era tot ce și-ar fi dorit părinții mei: serios, muncitor, dintr-o familie bună. Dar eu? Eu nu mai știam cine sunt.

— Nu-l iubesc, mama. Nu-l iubesc așa cum ar trebui. Și nu mai pot să mă mint.

Mama a oftat adânc și s-a așezat lângă mine. A încercat să mă ia în brațe, dar m-am tras instinctiv. Simțeam că orice atingere mă arde.

— Ilinca, nu există iubire perfectă. Tata și cu mine ne-am certat ani de zile până să ne găsim liniștea. O să vezi, după nuntă totul se așază.

Dar eu știam că nu e așa. Mihai nu era violent sau rău, dar era rece, distant, mereu preocupat de muncă și de imaginea pe care o proiecta în fața lumii. Îmi spunea mereu ce să port, cum să vorbesc, cu cine să mă văd. Încet-încet, mă pierdusem.

În seara aceea am stat singură în camera mea, cu rochia de mireasă atârnată pe ușă. Am atins materialul alb și am simțit un gol imens. Am luat telefonul și i-am scris lui Mihai: „Nu pot continua. Îmi pare rău.”

A doua zi a fost iadul pe pământ. Tata a urlat la mine că l-am făcut de râs în tot satul. Mama plângea și încerca să mă convingă să mă răzgândesc. Sora mea, Adina, m-a acuzat că sunt egoistă și că stric tot ce au construit părinții noștri pentru noi.

— Tu nu vezi că ne faci de râs? Toată lumea vorbește despre tine! Ce-o să zică lumea? a țipat tata.

— Dar eu? Eu ce simt nu contează? am urlat și eu, pentru prima dată în viața mea.

Am fugit din casă și m-am dus la Irina, cea mai bună prietenă a mea din liceu. Ea m-a primit fără întrebări, doar cu o cană de ceai cald și o pătură groasă.

— Ai făcut ce trebuia, Ilinca. Nu poți trăi viața altora. Știi câte fete din sat au ajuns nefericite doar ca să nu supere familia?

Am plâns în brațele ei până dimineața. În zilele următoare, telefoanele au sunat fără oprire: rudele mă certau, prietenii lui Mihai mă acuzau că l-am distrus, iar mama îmi trimitea mesaje lungi despre cât de mult suferă tata.

Am început să mă întreb dacă am greșit. Poate chiar eram egoistă. Poate dragostea nu e decât un compromis continuu. Dar apoi mi-am amintit cum mă simțeam lângă Mihai: mică, invizibilă, ca și cum viața mea era un rol pe care trebuia să-l joc perfect.

Într-o zi, Mihai a venit la mine acasă. Era palid și obosit.

— Ilinca, te rog… Hai să vorbim. Putem încerca din nou. O să fiu mai atent…

L-am privit în ochi și am văzut acolo aceeași răceală ca întotdeauna. Nu era iubire, era doar frica de singurătate și rușinea de a fi părăsit.

— Nu pot, Mihai. Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat, dar nu pot trăi o minciună.

A plecat fără să spună nimic. După aceea, liniștea din casă a devenit apăsătoare. Mama nu-mi mai vorbea decât strictul necesar. Tata mă ignora complet. Adina îmi trimitea mesaje pasiv-agresive despre cât de greu le este părinților noștri.

Am început să caut un job în oraș. Am găsit ceva la o librărie mică din centru. Acolo am cunoscut-o pe doamna Stanciu, o femeie trecută prin multe care mi-a spus într-o zi:

— Fata mea a plecat în Italia ca să scape de un soț pe care nu-l iubea. Acum e fericită și eu sunt mândră de ea. Să nu-ți fie rușine că ai ales alt drum.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am început să citesc mai mult, să scriu în jurnalul meu gânduri pe care nu le spusesem nimănui niciodată. Încet-încet, am început să mă regăsesc.

După câteva luni, mama a venit la mine la librărie.

— Ilinca… Tata e bolnav. Are nevoie de tine acasă.

M-am dus acasă cu inima strânsă. L-am găsit pe tata slăbit, cu ochii roșii de la plâns.

— Iartă-mă că am fost dur cu tine… Mi-a fost frică să nu te pierd.

L-am îmbrățișat și am plâns amândoi. Familia mea nu era perfectă, dar era a mea. Am început să reconstruim relația pas cu pas.

Astăzi încă simt mirosul săpunului obișnuit când intru în casa copilăriei mele. M-a urmărit mereu ca un memento al simplității și al greutăților prin care am trecut.

M-am întrebat adesea: dacă aș fi ales altfel, aș fi fost mai fericită? Sau fericirea adevărată începe doar atunci când ai curajul să fii tu însăți?