Între prieteni și pământ: Povestea unui vis care ne-a despărțit

— Nu le spunem nimic, Ilinca. Nu încă. O să ne invidieze, o să înceapă să ne ceară favoruri sau să ne judece că plecăm din oraș, spunea Vlad, cu voce joasă, în timp ce răsfoia hârtiile notarului.

Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai. Era noiembrie, ploua mocănește, iar în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei mirosea a frică și a speranță. De luni întregi căutam un teren pe care să construim casa visurilor noastre. Ne săturasem de vecini gălăgioși, de lifturi stricate și de mirosul de varză din bloc. Dar când în sfârșit găsisem un petic de pământ la marginea Bucureștiului, între Bragadiru și Măgurele, nu mă așteptam ca bucuria să vină la pachet cu atâta teamă.

— Dar Irina și Radu? Sunt prietenii noștri cei mai buni! Cum să nu le spunem? am șoptit eu, încercând să-mi ascund dezamăgirea.

Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui cenușii, obosiți.

— Ilinca, nu vreau să stricăm totul. Știi cum sunt oamenii. Azi te felicită, mâine te bârfesc. Mai bine ținem totul pentru noi până semnăm actele.

Am tăcut. În sufletul meu se dădea o luptă: dorința de a împărtăși vestea cu cei dragi și frica de a nu fi judecată sau, mai rău, trădată. În seara aceea am adormit cu telefonul în mână, uitându-mă la poza cu Irina din vacanța la mare. Mi-era dor de ea, de râsul nostru sincer, de discuțiile târzii despre orice și nimic.

Au trecut săptămâni. Am mers la vizionări pe ploaie, am negociat cu proprietari ursuzi, am făcut calcule peste calcule. Tata ne-a ajutat cu un împrumut mic, dar mama era sceptică.

— Ce-ți trebuie ție casă la țară? O să te izolezi acolo! Cine o să vină la tine? O să-ți pară rău!

Am simțit un nod în gât. Poate avea dreptate. Dar visul era prea puternic ca să-l las baltă.

Într-o duminică, Irina m-a sunat:

— Ilinca, ce faci? Nu te-am mai văzut de o lună! Hai la noi la cafea!

Am inventat o scuză penibilă: că sunt răcită și că am mult de lucru. Am simțit cum vocea ei se schimbă, cum devine distantă.

— Bine… Sănătate atunci. Să ne auzim când poți.

Am închis și am izbucnit în plâns. Vlad m-a luat în brațe, dar nu a spus nimic. Știa că doare.

A venit ziua semnării contractului. Am mers împreună la notar, cu emoții cât casa. Proprietarul, nea Gică, un bătrân cu mâini crăpate și ochi blânzi, ne-a urat noroc.

— Să vă faceți aici un cuib frumos! Să nu vă certați niciodată din cauza pământului!

Am zâmbit amar. Deja ne certasem destul.

În următoarele luni am început să planificăm construcția casei. Vlad era tot mai absorbit de proiecte și devizuri, eu mă simțeam tot mai singură. Prietenii ne invitau la zile de naștere, la grătare, dar refuzam mereu. Nu voiam să scap vreo vorbă despre teren.

Într-o seară, Radu m-a sunat direct:

— Ilinca, s-a întâmplat ceva? De ce nu mai vorbiți cu noi?

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Nu… doar că suntem ocupați…

— Sau poate aveți ceva de ascuns? a spus el pe un ton glumeț, dar simțeam că nu glumește deloc.

Am tăcut. Apoi am schimbat subiectul și am închis repede.

A venit primăvara. Terenul era plin de iarbă verde și flori sălbatice. Într-o zi am mers acolo singură, cu o pătură și o carte. M-am întins pe iarbă și am privit cerul. M-am gândit la Irina și la Radu, la serile noastre împreună, la glumele noastre vechi.

Deodată mi-am dat seama cât de mult îi îndepărtasem. Nu din răutate, ci din frică. Frica de invidie, frica de bârfă, frica de a nu fi înțeleasă.

Când am ajuns acasă, l-am găsit pe Vlad în bucătărie.

— Vlad… cred că am greșit. Poate trebuia să le spunem prietenilor despre teren. Poate trebuia să avem încredere în ei…

El a oftat adânc.

— Poate… Dar acum ce rost mai are?

Am simțit cum mă apasă singurătatea. Casa visurilor noastre începea să prindă contur pe hârtie, dar între noi și prieteni se ridicase un zid invizibil.

Într-o zi m-am hotărât: am sunat-o pe Irina.

— Irina… trebuie să-ți spun ceva. Am cumpărat un teren lângă București. O să ne facem casă acolo…

La capătul celălalt al firului a fost liniște lungă.

— De ce nu mi-ai spus? Credeam că suntem prietene…

Vocea ei era tristă, rănită.

— Mi-a fost teamă… Am vrut să protejez visul ăsta… Dar cred că l-am stricat altfel…

— Ilinca… prietenia nu e despre invidie sau secrete. E despre a fi acolo una pentru alta…

Am plâns împreună la telefon minute în șir.

Acum stau pe terasa casei noastre aproape gata și mă uit la apus peste câmpuri. E liniște și frumos, dar uneori liniștea doare mai tare decât gălăgia orașului.

Mă întreb: oare merită să-ți urmezi visul dacă pe drum pierzi oamenii care ți-au fost alături mereu? Cât valorează o casă dacă nu ai cui să-i deschizi ușa?