Datoria sângelui sau datoria inimii? Povestea mea cu tata

— Nu mă lăsa singur, Rareș! Sunt tatăl tău, îmi datorezi asta!

Vocea lui răsună în apartamentul mic, cu pereți scorojiți și miros de medicamente ieftine. E seară, iar lumina galbenă a becului pâlpâie deasupra mesei pe care zac două farfurii goale și o cană de ceai uitată. Mâinile lui tremură ușor, dar privirea e la fel de tăioasă ca în copilărie. Mă uit la el și simt cum mi se strânge stomacul. Tata nu s-a schimbat niciodată. Nici măcar acum, când anii i-au cocoșat spatele și i-au subțiat vocea.

— Tata, nu e așa simplu…

— Ba e! Sunt bătrân, Rareș! Nu vezi? Nu mai pot singur! Ce fel de fiu ești dacă mă lași?

Îmi mușc buza și mă uit pe fereastră. Blocurile gri din cartierul Titan par la fel de reci ca sufletul meu acum. Îmi amintesc serile din copilărie, când veneam acasă cu inima cât un purice, sperând că poate azi tata va fi altfel. Dar nu era. Niciodată nu era.

— Ți-am spus că nu pot veni zilnic. Am serviciu, am familie…

— Familia ta? Eu nu mai sunt familie? Eu te-am crescut! Eu te-am făcut bărbat!

Îmi vine să râd amar. Tata m-a făcut bărbat? Poate doar pentru că m-a învățat să nu plâng niciodată, să nu cer nimic, să nu sper la o vorbă bună. Mama a plecat când aveam zece ani. Nu a suportat nici ea să trăiască lângă un om care nu știa decât să critice și să comande. De atunci am rămas doar noi doi. El și eu. Două insule reci într-o mare de tăcere.

— Ți-am zis vreodată că mi-a fost greu fără tine? — îl întreb încet.

Tata mă privește mirat, ca și cum aș vorbi o limbă străină.

— Ce prostii spui acolo? Eu am muncit pentru tine! Ți-am pus pâinea pe masă!

— Dar n-ai pus niciodată o mână pe umărul meu. N-ai spus niciodată „Bravo!” sau „Te iubesc”.

Se ridică brusc, clătinându-se ușor. Își trage halatul pe el și se uită la mine cu ochii umezi.

— Asta contează acum? Când sunt bătrân și bolnav?

— Pentru mine contează mereu.

Tace. Pentru prima dată în viață tace. Îl văd mic, obosit, dar încă încăpățânat. Îmi vine să-l îmbrățișez, dar ceva mă oprește. Poate orgoliul, poate frica să nu fiu iar respins.

— Rareș, eu n-am știut altfel… — spune încet.

Mă uit la el și simt cum mă inundă furia amestecată cu milă. Câteodată îmi doresc să fi avut un alt tată. Unul care să mă fi ascultat când plângeam după mama, care să fi venit la serbările mele de la școală sau care să-mi fi spus că sunt destul de bun așa cum sunt.

— Știi ce mi-a spus Mara azi? — schimb subiectul brusc, încercând să scap de nodul din gât.

— Cine e Mara?

— Fata mea, tata. Nepoata ta.

— Aha… — oftează el, ca și cum ar încerca să-și amintească ceva ce nu a trăit niciodată.

— Mi-a spus că îi e frică să nu devin ca tine.

Tata se uită lung la mine. Pentru prima dată îl văd vulnerabil.

— Poate că merit asta… — murmură el.

Mă ridic și îmi iau geaca. Știu că trebuie să plec acasă. Soția mă așteaptă cu cina pe masă, Mara cu temele nefăcute și cu întrebări despre bunicul ei ciudat.

— O să vin mâine să-ți aduc medicamentele. Dar nu pot sta mai mult.

— Rareș…

Mă opresc în ușă.

— Da?

— Îmi pare rău că n-am știut să fiu altfel… Dar tot ai grijă de mine, da?

Nu-i răspund. Închid ușa încet și cobor scările blocului cu inima grea. Pe drum spre casă mă gândesc la toate familiile pe care le văd la televizor sau pe stradă: râd împreună, se îmbrățișează, își spun „te iubesc” fără teamă. La noi n-a fost niciodată așa.

Ajung acasă și Mara sare în brațele mele.

— Tati, ai fost la bunicu’? Cum e?

— E bătrân și singur…

— O să-l ierți vreodată?

Îi mângâi părul și mă uit la soția mea care mă privește cu ochi blânzi.

— Nu știu… Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar încerc să nu le dau mai departe.

Noaptea târziu, când toți dorm, stau pe balcon și privesc luminile orașului. Mă întreb: oare cât de mult îi datorăm părinților noștri? E sângele mai puternic decât suferința? Sau datoria adevărată e față de noi înșine și față de copiii noștri?

Voi ce credeți? Poate fi iertată absența iubirii părintești doar pentru că „așa se face”? Sau fiecare dintre noi trebuie să-și găsească propriul drum spre vindecare?