Sub Același Acoperiș cu Un Tirănos: Povestea Unei Femei Care Nu S-a Lăsat Învinsă

— Nu mai lăsa lumina aprinsă în hol! Crezi că plătesc eu curentul pentru leneșii altora?
Vocea lui Ilie răsuna ca un tunet prin casa veche, cu pereți scorojiți și miros de mucegai. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurând în apa rece. Maria, fetița mea de șase ani, s-a ascuns după ușa bucătăriei, cu ochii mari și umezi. Soțul meu, Radu, stătea la masă, cu privirea în farfurie, ca și cum nu ar fi auzit nimic.

Așa începea fiecare zi de când ne-am mutat la el, după ce banca ne-a luat apartamentul din București. Am ajuns în satul ăsta uitat de lume din județul Teleorman, cu două valize și o speranță firavă că totul va fi temporar. Dar timpul s-a întins ca o pedeapsă, iar fiecare zi sub același acoperiș cu Ilie era o lecție despre cât de mult poate îndura un om.

— Nu-i nimic, tată, sting eu, am zis încet, încercând să nu-l provoc. Dar Ilie s-a apropiat de mine cu pași grei.

— Nu-mi răspunde! În casa mea faci cum spun eu! Ai înțeles?

M-am uitat la Radu, dar el nu a ridicat ochii. De fiecare dată când Ilie ridica tonul, Radu dispărea în el însuși. Mă simțeam singură, prinsă între un bărbat care nu știa să mă apere și un socru care mă strivea cu fiecare cuvânt.

Seara, după ce Maria a adormit, am ieșit pe prispă să respir aerul rece de primăvară. Radu a venit lângă mine, cu o țigară aprinsă.

— Nu-l băga în seamă. Așa e el de când a murit mama. N-ai ce-i face.

— Dar noi? Noi ce facem? O să stăm aici la nesfârșit? Maria se sperie de el. Eu nu mai pot…

Radu a oftat și a aruncat chiștocul în iarbă.

— O să găsesc ceva de muncă. Poate la combinat. Doar să mai avem răbdare.

Răbdare… Cuvântul ăsta mă urmărea ca un blestem. În fiecare zi trebuia să am răbdare când Ilie îmi număra pașii prin casă, când îmi verifica sacoșa după cumpărături sau când îmi spunea că nu sunt bună de nimic. În fiecare zi trebuia să-mi țin lacrimile pentru Maria, să nu vadă cât mă doare neputința.

Într-o duminică, la masă, Ilie a început iar:

— Ce-ai pus în ciorba asta? Parcă-i apă chioară! La mama lui Radu era altfel…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Maria s-a uitat la mine speriată.

— Dacă nu-ți place, poți să-ți faci singur! am izbucnit fără să vreau.

S-a lăsat o liniște grea. Ilie s-a ridicat brusc și a trântit farfuria în chiuvetă.

— Așa vorbești tu cu mine? În casa mea? Să nu te mai prind!

Radu m-a tras de mână în camera noastră.

— Ce-ai avut? Vrei scandal?

— Nu mai pot! Nu vezi că ne calcă în picioare?

— Lasă-l! E bătrân… O să treacă.

Dar nu trecea nimic. În fiecare zi era mai rău. Într-o seară, l-am auzit pe Ilie vorbind la telefon cu sora lui:

— Nu știu ce să mă fac cu nora asta. Parcă-i venită să-mi ia casa! S-o văd eu pe unde scoate cămașa…

Atunci am simțit pentru prima dată frica adevărată. Dacă ne dădea afară? Unde ne duceam? Nu aveam bani nici pentru chirie într-un sat vecin.

Într-o zi ploioasă de aprilie, Maria a venit acasă plângând:

— Bunicul a țipat la mine că am murdărit covorul…

Am luat-o în brațe și am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu mai puteam lăsa lucrurile așa. Am început să caut pe internet locuri de muncă în apropiere. Am găsit un anunț pentru o femeie de serviciu la școala din sat. Am mers la interviu cu inima cât un purice.

Directoarea, doamna Popescu, m-a privit lung:

— De ce vrei să lucrezi aici?

— Pentru că trebuie… Pentru că vreau să pot pleca din casa socrului meu.

A zâmbit trist și mi-a întins mâna.

— Te angajez de mâine.

Când i-am spus lui Radu că am găsit de muncă, a tăcut o vreme.

— O să vorbească lumea… Că eu nu sunt în stare să te țin acasă…

— Să vorbească! Eu nu mai pot trăi așa!

Ilie a făcut scandal când a aflat:

— Să nu-mi aduci rușine în sat! Femeile stau acasă!

Dar nu m-am mai oprit. În fiecare dimineață plecam devreme și mă întorceam târziu. Maria venea cu mine la școală după orele ei. Încet-încet am strâns bani pentru chirie într-o garsonieră din orașul apropiat.

Într-o seară, după aproape un an de chinuri și umilințe, i-am spus lui Radu:

— Eu plec cu Maria. Dacă vrei să vii cu noi, bine. Dacă nu… rămâi aici cu tata tău.

A stat mult pe gânduri. În cele din urmă ne-a urmat. Ilie a rămas singur în casa lui mare și rece.

Acum stau pe balconul mic al garsonierei noastre și privesc apusul peste blocurile cenușii. Maria râde în camera alăturată. Radu încearcă să se obișnuiască cu noua viață. Eu încă mă vindec de frică și rușine.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc încă sub același acoperiș cu un tiran? Câte dintre ele au curajul să spună „ajunge”? Poate povestea mea le va da putere să creadă că există o cale spre lumină.