Când fiica mea mi-a spus că pleacă: Povestea unei mame românce

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva.

Vocea Irinei tremura, iar ochii ei fugeau de ai mei. Era târziu, aproape de miezul nopții, iar bucătăria mirosea a ceai de tei și a pâine prăjită. Am simțit cum inima mi se strânge, ca atunci când știi că urmează ceva rău, dar nu poți face nimic să oprești.

— Ce s-a întâmplat, Irina? Am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

A tras aer adânc în piept și a izbucnit:

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc cu Vlad. Mă simt captivă, sufocată… Vreau să divorțez și să mă mut la București. Singură.

Am rămas împietrită. Parcă nu mai auzeam nimic în jur. Doar cuvintele ei, care se loveau de pereții sufletului meu ca niște pietre reci. Irina, fata mea cea bună, cea care mereu a încercat să facă totul „cum trebuie”, să nu supere pe nimeni… Cum să vrea ea să divorțeze? Ce s-a întâmplat cu familia noastră?

— Irina, nu poți lua o decizie așa, peste noapte! Vlad e un băiat bun, are serviciu, nu bea, nu te bate… Ce s-a întâmplat între voi?

Ea a început să plângă. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji.

— Mamă, nu e vorba doar de asta. Nu mă mai regăsesc lângă el. Parcă nu mai sunt eu. Tot ce fac e pentru alții: pentru el, pentru socri, pentru tine… Dar eu? Eu unde sunt?

Am simțit cum mă cuprinde furia. Cum adică „eu unde sunt”? Când am crescut-o singură după ce tatăl ei a murit, nu m-am gândit niciodată la „eu”. Am muncit la fabrica de confecții zi-lumină ca să aibă ea tot ce-i trebuie. Și acum vrea să arunce totul la gunoi?

— Irina, tu știi ce vorbești? O femeie divorțată… Ce o să zică lumea? Ce o să zică rudele? Și tu singură la București? Crezi că viața e ușoară acolo?

A ridicat privirea spre mine, cu ochii roșii de plâns.

— Nu-mi pasă ce zice lumea! M-am săturat să trăiesc după gura satului. Vreau să fiu liberă, mamă! Vreau să încerc să trăiesc pentru mine!

Am tăcut. N-am mai avut putere să spun nimic. În mintea mea se derulau imagini cu ea micuță, alergând prin curte, cu genunchii juliți și părul prins în două codițe. Cum ajunsese fata mea aici?

A doua zi dimineață am găsit-o în bucătărie, făcându-și bagajul. Împacheta hainele cu gesturi mecanice. Am încercat din nou:

— Irina, te rog… Gândește-te bine! O căsnicie nu e doar despre fericire. E despre compromisuri, despre răbdare…

— Mamă, am avut răbdare șapte ani! Șapte ani în care am uitat cine sunt. Nu vreau să ajung ca tine, să mă trezesc la bătrânețe și să-mi dau seama că am trăit viața altora.

Cuvintele ei au fost ca un cuțit răsucit în rană. Am simțit rușine și vinovăție. Poate că avea dreptate… Poate că eu n-am știut niciodată ce înseamnă să fii liberă.

Seara am mers împreună la gară. Pe peron era frig și mirosea a fum de tren vechi. Irina tremura ușor, dar nu știam dacă de frig sau de emoție.

— Să ai grijă de tine… i-am spus încet.

M-a îmbrățișat strâns.

— Te iubesc, mamă! N-am vrut să te rănesc…

Am privit-o cum urcă în tren și am simțit că o parte din mine pleacă odată cu ea. M-am întors acasă singură și am stat mult timp pe marginea patului, privind în gol.

Zilele au trecut greu. Vecinele au început să șușotească pe la colțuri:

— Ai auzit? Fata Mariei a divorțat și s-a mutat singură la București…

M-am simțit judecată și izolată. Dar cel mai tare mă durea dorul de Irina. Vorbeam la telefon aproape zilnic. Îmi povestea despre noul ei job la o editură micuță, despre colegii ei tineri și entuziaști, despre cât de greu îi e uneori singură într-un oraș mare.

— Mamă, uneori mi-e frică… Dar măcar simt că trăiesc!

Am început să văd schimbarea în glasul ei: era mai vie, mai sigură pe ea. Și atunci am început să mă întreb: oare n-am greșit eu când am pus mereu pe primul loc „ce zice lumea”? Oare nu merităm toate o șansă la fericire?

Într-o duminică după-amiază, Irina a venit acasă pentru câteva zile. Ne-am plimbat prin grădină și am vorbit deschis pentru prima dată după mult timp.

— Mamă, știu că ți-e greu să accepți ce am făcut… Dar vreau să știi că sunt recunoscătoare pentru tot ce ai făcut pentru mine. Doar că acum vreau să încerc să fiu fericită în felul meu.

Am plâns amândouă. Și am simțit că legătura dintre noi e mai puternică decât orice prejudecată sau frică.

Acum stau din nou singură în bucătărie și mă gândesc: oare câte mame din România trec prin asta? Câte femei își găsesc curajul să aleagă libertatea în fața judecăților lumii?

Poate că nu există un răspuns corect sau greșit. Dar știu sigur că dragostea dintre mamă și fiică poate supraviețui oricărei furtuni.

Oare voi ați putea lăsa copilul să plece spre necunoscut doar pentru a-și găsi fericirea? Sau v-ați teme prea tare de ce ar spune lumea?