După treizeci de ani de căsnicie, soțul meu mi-a spus că vrea să înceapă o viață nouă: Nu eram pregătită să rămân singură

— Nu mai pot, Maria. Vreau să încep o viață nouă.
Cuvintele lui Doru au căzut peste mine ca o ploaie rece, într-o seară de noiembrie în care totul părea la locul lui. Aburii supei crem de dovleac se ridicau leneși din farfurie, iar mirosul cald umplea bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei. Era ora șapte fix, ca în fiecare zi, când Doru intra pe ușă, își lăsa geaca pe cuier și îmi arunca un „ce faci?” grăbit. Dar în seara aceea nu a atins lingura. S-a uitat la mine cu ochii aceia goi, pe care nu-i recunoșteam.

— Ce vrei să spui? am întrebat, încercând să-mi țin vocea fermă, deși simțeam cum inima mi se strânge ca o frunză uscată.

— Nu mai pot, Maria. M-am săturat de tot. Vreau să plec. Să fiu singur. Să văd dacă mai pot fi fericit.

Am rămas cu lingura în aer, incapabilă să procesez ce aud. Treizeci de ani împreună, două fete mari — Ioana și Raluca —, o viață construită pas cu pas, cu rate la bancă, concedii la Eforie și certuri mărunte despre cine spală vasele. Și acum, la 56 de ani, Doru voia să plece. Să mă lase singură.

— E cineva? am întrebat aproape șoptit.

A ezitat o clipă, apoi a dat din cap că nu. Dar ochii lui au fugit spre podea și am știut că nu-mi spune tot adevărul.

Noaptea aceea a fost un coșmar. Am stat pe marginea patului, ascultându-i respirația grea, încercând să găsesc un sens în toată povestea asta. M-am gândit la fete — ce le voi spune? Cum voi merge la serviciu mâine? Cum voi trăi fără el?

A doua zi dimineață, Doru și-a făcut bagajul. Două valize vechi și o geantă de laptop. Nu a luat nici măcar poza noastră de la nuntă. A ieșit pe ușă fără să privească înapoi.

— O să-ți fie mai bine fără mine, a spus înainte să plece. Dar eu știam că minte.

Primele zile au fost un haos. Ioana m-a sunat plângând când a aflat:

— Mama, cum adică a plecat? Ce s-a întâmplat?

— Nu știu, draga mea. Pur și simplu… nu mai vrea.

Raluca a reacționat altfel:

— Lasă-l, mamă! Dacă nu te-a apreciat după atâția ani, nu merită lacrimile tale!

Dar eu nu puteam să nu plâng. Casa era prea mare și prea tăcută fără el. M-am trezit vorbind singură cu florile din balcon, cu pisica vecinei care venea zilnic după mâncare.

La serviciu, colegele au început să șușotească:

— Ai auzit? Maria a rămas singură…

— Săraca de ea! După atâta timp…

M-am simțit ca o umbră printre oameni. Mergeam pe stradă și mă întrebam dacă ceilalți văd cât sunt de frântă pe dinăuntru.

Au trecut săptămâni până am avut curajul să-l sun pe Doru. Vocea lui era rece:

— Maria, te rog… Nu mă mai căuta. E mai bine așa.

Am închis telefonul și am plâns până am adormit cu capul pe masă.

Într-o sâmbătă dimineață, Ioana a venit la mine cu nepoțelul meu, Vlad. L-am luat în brațe și am simțit pentru prima dată după mult timp o urmă de bucurie.

— Mama, trebuie să mergi mai departe. Pentru noi. Pentru tine.

Am început să ies din casă mai des. M-am înscris la un curs de pictură la Casa de Cultură din cartier. Acolo am cunoscut-o pe Elena, o femeie trecută și ea printr-un divorț dureros.

— Știi ce mi-a zis soțul meu când a plecat? Că vrea să fie liber! Ca și cum eu eram lanțul lui…

Am râs împreună pentru prima dată după mult timp. Am început să pictez flori — maci roșii pe fundaluri albastre — și fiecare pensulă era ca o rană care se vindeca puțin câte puțin.

Într-o zi, l-am văzut pe Doru la supermarket. Era cu o femeie blondă, mult mai tânără decât mine. M-a privit scurt și a dat ochii în pământ. Am simțit un val de furie și tristețe, dar și o ciudată ușurare: nu mai era problema mea.

Seara aceea am petrecut-o cu Raluca la telefon:

— Mama, tu ai făcut tot ce ai putut pentru el. Acum fă ceva pentru tine!

Am început să mă redescopăr încet-încet. Am redecorat sufrageria, am aruncat vechile perdele galbene care nu-mi plăceau niciodată. Am mers cu Elena la teatru și la film. Am început să scriu într-un jurnal — gânduri simple despre zilele mele, despre ce simt.

Au trecut luni de zile până când am putut spune cu voce tare: „Sunt bine.” Nu perfect, nu fericită tot timpul, dar bine.

Uneori mă întreb dacă Doru e fericit cu adevărat sau doar fuge de el însuși. Alteori mă gândesc dacă eu aș fi putut face ceva diferit ca să-l opresc din drum. Dar apoi îmi dau seama că viața merge înainte — chiar dacă doare.

Acum privesc spre viitor cu teamă și curiozitate. Poate voi iubi din nou sau poate nu. Poate voi rămâne singură sau poate nu contează atât de mult cum credeam odinioară.

Mă uit în oglindă și văd o femeie care a supraviețuit unei furtuni. Oare câte dintre noi trecem prin astfel de despărțiri după zeci de ani? Și cum ne găsim curajul să mergem mai departe când tot ce știam se destramă peste noapte?