Când Dragostea Devine Invizibilă: Povestea Mea cu Vlad

— Nu mai insista, Maria! Nu vezi că nu am chef?
Vocea lui Vlad răsună sec, tăind aerul din bucătăria noastră mică, unde aburii de la ceaiul de mentă se ridicau leneș spre tavan. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să-l conving să ieșim la o plimbare sau măcar să gătim ceva sănătos împreună. M-am oprit din tăiatul morcovilor și am rămas cu cuțitul suspendat în aer, simțind cum un nod mi se formează în gât.

— Vlad, nu vreau decât să petrecem timp împreună… Să facem ceva pentru noi, pentru sănătatea noastră. Uite, și doctorul ți-a spus că trebuie să ai grijă de tine.

El a oftat, s-a ridicat de la masă și a ieșit fără să spună nimic. Ușa s-a trântit încet, dar apăsat, ca un verdict. Am rămas singură cu sunetul ceasului de perete și cu gândurile mele care se învârteau haotic: unde s-a dus omul pe care l-am iubit atât de mult?

Când l-am cunoscut pe Vlad, eram amândoi studenți la Litere. El era sufletul petrecerii, mereu cu o glumă la îndemână, mereu gata să mă surprindă cu flori sau poezii scrise pe colțuri de caiet. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră din Militari, visând la o viață plină de aventuri și planuri mari. Dar anii au trecut, grijile s-au adunat, iar Vlad s-a retras tot mai mult în el însuși.

La început am crezut că e doar o perioadă grea. Criza economică, stresul de la muncă — cine nu trece prin asta? Dar zilele au devenit luni, apoi ani. Vlad venea acasă târziu, mânca în tăcere și se refugia în fața televizorului sau a calculatorului. Orice încercare de apropiere era întâmpinată cu răceală sau ironie.

— Ce vrei de la mine? Nu vezi că sunt obosit? Lasă-mă în pace!

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că nu mai sunt suficient de interesantă, poate m-am schimbat prea mult. Am slăbit zece kilograme într-un an, am început să alerg dimineața prin parc, am citit zeci de articole despre cum să-ți salvezi căsnicia. Nimic nu părea să funcționeze.

Mama îmi spunea mereu:

— Maria, bărbații sunt așa… trebuie să ai răbdare. Nu-l bate la cap! O să-i treacă.

Dar eu simțeam că mă sufoc. Prietenele mele mă întrebau la cafea:

— Cum mai e Vlad? Voi când faceți un copil?

Zâmbeam forțat și schimbam subiectul. Cum să le spun că nu mai știu cine suntem? Că nu mai vorbim decât despre facturi și cumpărături?

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am încercat din nou:

— Vlad, hai să mergem la un consilier de cuplu. Poate ne-ar ajuta…

A râs scurt:

— Ce prostii! Să ne spună o străină cum să trăim? Nu vezi că tu ești nemulțumită mereu?

Atunci am simțit pentru prima dată că nu mai pot. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, ascunsă de perdeaua de ploaie care bătea în geam. M-am întrebat dacă nu cumva merit mai mult. Dacă nu cumva dragostea adevărată nu ar trebui să doară atât de tare.

Au urmat luni de tăcere și distanță. Ne vedeam ca doi străini sub același acoperiș. Într-o zi, am găsit pe masa din sufragerie o scrisoare de la banca — Vlad făcuse un credit fără să-mi spună nimic. Pentru ce? Pentru un televizor nou și niște gadgeturi inutile.

— De ce nu mi-ai spus?

— E treaba mea! Nu trebuie să-ți dau ție socoteală pentru orice!

Atunci am izbucnit:

— Dar suntem o familie! Sau cel puțin așa credeam…

A plecat trântind ușa și nu s-a întors decât târziu în noapte. Am dormit îmbrăcată pe canapea, cu ochii roșii de plâns.

Într-o duminică dimineață, tata m-a sunat:

— Maria, vino pe la noi. Mama e îngrijorată pentru tine.

Am mers acasă la părinți și m-am prăbușit în brațele mamei ca un copil speriat. Tata m-a privit lung:

— Fata mea, viața nu e ușoară, dar nici nu trebuie să te sacrifici până la uitare. Gândește-te bine ce vrei.

Am stat mult pe gânduri după acea discuție. Mi-am dat seama că mă pierdusem pe mine însămi încercând să salvez ceva ce poate nu mai putea fi salvat. Am început să merg la terapie singură. Am descoperit că merit respect și iubire, că nu trebuie să accept indiferența ca pe o normalitate.

Într-o seară i-am spus lui Vlad:

— Eu nu mai pot așa. Dacă vrei să luptăm pentru noi, sunt aici. Dacă nu… trebuie să mergem fiecare pe drumul lui.

S-a uitat la mine lung, pentru prima dată după mult timp părea că mă vede cu adevărat. Dar n-a spus nimic. A doua zi mi-a trimis un mesaj sec: „Poate ai dreptate.”

Am plecat din apartamentul nostru cu inima frântă, dar cu capul sus. Am început o viață nouă — greu, dar eliberator.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc în umbra unei iubiri care nu mai există? Câte dintre noi acceptăm indiferența ca pe un destin? Poate că e timpul să vorbim despre asta.