Între două lumi: Povestea unei mame, a unei fiice și a unei foste soacre

— Nu pot să cred că ai venit, Margareta! am spus, încercând să-mi ascund vocea tremurândă în spatele unui zâmbet forțat.
Ea stătea în prag cu o pungă roz, decorată cu fluturi, și cu ochii roșii de plâns. Pe hol se simțea mirosul de cozonac proaspăt, iar Ilinca, fetița mea, se juca pe covor cu o păpușă stricată.
— Nu puteam să lipsesc de la ziua ei, Ana. E nepoata mea, orice-ar fi…
Am simțit cum mă strânge stomacul. Radu, fostul meu soț, nu dăduse niciun semn. Niciun mesaj, niciun telefon. Doar tăcere. Dar Margareta era acolo, cu tot trecutul nostru între noi ca un zid rece.

Am invitat-o înăuntru. Ilinca s-a uitat curioasă la ea și a zâmbit larg când a văzut păpușa nouă din pungă. Margareta s-a aplecat și i-a șoptit:
— La mulți ani, suflet drag! Să fii sănătoasă și iubită mereu!
M-am retras în bucătărie sub pretextul că trebuie să tai tortul. În realitate, aveam nevoie de o clipă să-mi adun gândurile. Mă simțeam prinsă între două lumi: una în care voiam să-mi protejez copilul de tot ce a fost rău între mine și Radu, și alta în care nu puteam ignora dragostea sinceră a Margaretei pentru Ilinca.

Când am revenit cu tortul, Margareta stătea pe covor lângă Ilinca și îi aranja rochița. Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit de toate momentele când Margareta m-a apărat în fața lui Radu, când el ridica vocea sau dispărea nopți întregi. Dar mi-am amintit și de momentele când a tăcut complice, când nu a avut curaj să-i spună fiului ei să fie tată.

— Ana, știu că nu e ușor…
Vocea ei era stinsă.
— Dar Ilinca are nevoie de familie. Și eu… eu am nevoie de ea. Nu vreau să mă urăști pentru asta.

Am lăsat farfuria pe masă și am izbucnit:
— Nu te urăsc! Dar nu știu dacă pot să uit tot ce s-a întâmplat. Radu nu vrea să știe de noi. Cum să-i explic Ilincăi că bunica vine, dar tata nu?

Margareta a oftat adânc.
— Poate că nu trebuie să-i explici acum. Poate că trebuie doar să-i dai voie să iubească și să fie iubită. Eu nu pot schimba ce a făcut Radu… dar pot fi aici pentru ea.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. M-am așezat lângă ele și am privit-o pe Ilinca cum râdea fericită cu păpușa nouă în brațe. O parte din mine voia să țină totul sub control, să decid cine are voie sau nu în viața copilului meu. Dar altă parte știa că Ilinca are nevoie de rădăcini, chiar dacă unele ramuri sunt rupte.

Seara târziu, după ce Margareta a plecat, am găsit pe masă o scrisoare de la ea:

„Ana dragă,
Știu că nu pot repara trecutul și nici nu vreau să-ți cer iertare pentru greșelile lui Radu. Dar te rog, lasă-mă să fiu bunica Ilincăi. Ea nu are nicio vină pentru alegerile noastre de adulți. Dacă vreodată vei simți că prezența mea îi face rău, voi pleca fără un cuvânt.”

Am plâns mult în noaptea aceea. M-am gândit la copilăria mea, la bunica mea care m-a crescut când mama era la muncă în Italia. La cât de mult a contat pentru mine acea dragoste necondiționată.

A doua zi dimineață, Ilinca s-a trezit devreme și m-a întrebat:
— Mami, când mai vine bunica Margareta?

Am simțit din nou acea ruptură între ceea ce simt eu și ceea ce are nevoie copilul meu. Am sunat-o pe sora mea, Simona.

— Ce-ai face tu în locul meu? am întrebat-o printre suspine.
— Eu cred că trebuie să te gândești la Ilinca prima dată. Dacă Margareta o iubește și îi face bine… poate merită o șansă.

Dar nu era atât de simplu. Mama mea era furioasă pe Margareta pentru tot ce s-a întâmplat cu Radu.
— Să n-o lași să se apropie! E vina lor că ai ajuns singură! mi-a spus mama la telefon.

M-am simțit prinsă între două focuri: datoria față de copilul meu și loialitatea față de familia mea care mă susținuse după divorț.

În zilele următoare, Margareta a început să vină din ce în ce mai des. Îi citea povești Ilincăi, îi făcea prăjituri și îi aducea haine croșetate de ea. Fetița mea era fericită. Dar eu? Eu mă simțeam tot mai vinovată față de mama mea și față de mine însămi.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit cu păpușa primită de la Margareta strâns lipită la piept, am stat pe balcon cu o cană de ceai în mână și m-am întrebat: Oare fac bine? Oare nu-mi trădez familia? Sau poate că adevărata loialitate e față de fericirea copilului meu?

Sunt alegeri care dor oricum ai lua-o. Dar poate că uneori trebuie să lăsăm trecutul să rămână trecut și să privim spre ceea ce contează cu adevărat: zâmbetul unui copil care se simte iubit.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? E corect să-i dau voie Margaretei să fie parte din viața Ilincăi sau ar trebui să trag o linie clară între trecut și viitor?