Casa care nu mai e a noastră: Povestea unei familii românești

— Cum adică ai închiriat apartamentul, Vlad? Vocea mea tremura, iar inima îmi bătea atât de tare încât aproape nu-mi mai auzeam propriile cuvinte. Stăteam în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, cu mâinile strânse pe marginea mesei, iar Vlad, fiul nostru, se uita la mine cu ochii lui cenușii, încăpățânați și reci.

— Mamă, nu e mare lucru. Am nevoie de bani. Nu pot să stau acolo, e prea departe de serviciu și… oricum nu mă simt acasă. Am găsit niște chiriași serioși, plătesc la timp. Nu văd problema.

Nu vede problema. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eu și Sorin, soțul meu, muncisem o viață întreagă pentru acel apartament cu două camere din Militari. Ani de zile am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice mic răsfăț, doar ca să-i putem oferi lui Vlad un început mai bun decât am avut noi. Și acum el îl transformase într-o sursă de venit, ca și cum totul era doar o tranzacție rece.

Sorin a încercat să intervină:
— Vlad, noi ți-am dat apartamentul ca să ai unde sta, să nu-ți fie greu la început. Nu ca să faci bani din el.

Vlad a ridicat din umeri:
— Poate că voi așa vedeți lucrurile. Eu am alte planuri. Nu vreau să mă leg de un loc doar pentru că așa trebuie.

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon. Afară era frig, dar nu-mi păsa. M-am sprijinit de balustradă și am privit blocurile cenușii din jur. M-am gândit la anii ’90, când ne mutasem aici cu Vlad mic de mână, când totul părea posibil dacă munceai destul. Atunci credeam că sacrificiul nostru va fi răsplătit cu recunoștință și apropiere. Dar acum simțeam doar o prăpastie între noi.

În zilele următoare, tăcerea s-a așternut peste casă ca o ceață groasă. Sorin se retrăgea în biroul lui improvizat din debara, iar eu mă prefăceam că gătesc sau fac ordine doar ca să nu mă gândesc la ce se întâmplase. Vlad venea rar pe acasă și când venea, discuțiile erau scurte și reci.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat iar fără să spună prea multe, Sorin a izbucnit:
— Poate că am greșit. Poate că am dat prea mult fără să cerem nimic în schimb. Poate că nu știe ce înseamnă să muncești pentru ceva.

— Nu cred că asta e problema, i-am răspuns încet. Cred că pur și simplu nu mai suntem pe aceeași lungime de undă. Lumea lor e alta decât a noastră.

Dar adevărul era că mă durea. Mă durea să văd cum tot ce am construit împreună se destramă într-o neînțelegere mută. Mă durea să știu că fiul meu nu are nevoie de ceea ce noi am considerat cel mai de preț dar.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocuri, Vlad a venit pe neașteptate acasă. Avea cearcăne adânci și părea obosit.

— Mamă… putem vorbi?

Am simțit un nod în gât, dar am dat din cap.

— Știu că sunteți supărați pe mine. Dar nu pot să trăiesc viața pe care voi ați plănuit-o pentru mine. Apartamentul acela… nu simt că e al meu. Nu simt că mă reprezintă. Am nevoie să-mi fac propriile alegeri, chiar dacă greșesc.

L-am privit lung. Era tot copilul meu, dar parcă nu-l mai recunoșteam. Sau poate nu voiam să accept că a crescut și are dreptul la propriile greșeli.

— Vlad, nu e vorba doar despre apartament. E despre tot ce am pus acolo: visele noastre pentru tine, speranța că vei fi fericit…

A oftat:
— Poate că fericirea mea arată altfel decât v-ați imaginat voi.

Am plâns atunci pentru prima dată în fața lui. Nu pentru apartament, ci pentru distanța care crescuse între noi fără să ne dăm seama.

Au trecut luni de atunci. Vlad încă închiriază apartamentul și încă nu știm dacă am făcut bine sau rău lăsându-i-l. Dar încercăm să ne apropiem din nou, să vorbim mai mult despre ce simte el și mai puțin despre ce credem noi că ar trebui să facă.

Uneori mă întreb: oare cât din ceea ce facem pentru copiii noștri e cu adevărat pentru ei și cât e pentru liniștea noastră? Și dacă dragostea adevărată nu înseamnă uneori să-i lași să plece chiar și atunci când doare?