Alungată din propria casă: Povestea unei trădări, a iertării și a regăsirii de sine

— Nu mai putem continua așa, Irina! Ai depășit orice limită! vocea mamei mele, Mariana, răsuna în bucătăria îngustă, cu pereții scorojiți de aburi și certuri vechi. Tata, Viorel, stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă cu ochii lui reci, de parcă nu eram fiica lui, ci o străină care le invadase viața.

— Ce-am făcut atât de grav? am întrebat printre lacrimi, simțind cum mi se strânge inima. Aveam douăzeci și trei de ani și încă locuiam cu ei, pentru că salariul meu de la librărie abia îmi ajungea pentru mâncare și transport. Nu ieșeam noaptea, nu aduceam băieți acasă, nu făceam scandal. Dar pentru ei nu era suficient.

— Nu e vorba doar de bani, Irina! Ai devenit o povară. Nu vrei să te maturizezi! a izbucnit tata. — Noi am muncit o viață să-ți oferim totul, iar tu… tu nici măcar nu ne respecți regulile!

Am simțit cum mă sufoc. M-am uitat la mama, sperând să găsesc în ochii ei o urmă de compasiune. Dar privirea ei era la fel de dură ca a tatălui meu.

— Ai o săptămână să-ți cauți alt loc. Nu mai putem trăi cu tensiunea asta în casă, a spus mama, evitând să mă privească.

Am ieșit pe ușă cu inima frântă și cu un rucsac în spate. M-am plimbat ore întregi pe străzile Bucureștiului, încercând să-mi adun gândurile. Mă simțeam trădată, abandonată de cei care ar fi trebuit să mă iubească necondiționat. În mintea mea răsunau mereu aceleași întrebări: De ce eu? Ce-am făcut greșit?

Primele nopți le-am petrecut la colega mea de muncă, Alina. — Poți sta la mine cât ai nevoie, mi-a spus ea, dar știam că nu pot abuza de bunătatea ei. Apartamentul era mic, iar ea avea deja grijile ei: un copil mic și un soț mereu nervos.

Într-o seară, după ce am adormit pe canapea cu ochii umflați de plâns, Alina s-a așezat lângă mine. — Irina, nu vreau să te grăbesc, dar știi cum e cu Mihai… dacă stai prea mult aici, o să înceapă scandalurile.

Am dat din cap și am început să caut chirie. Salariul meu era prea mic pentru o garsonieră decentă. Am găsit o cameră într-un apartament vechi din Drumul Taberei, împărțit cu două studente gălăgioase. Pereții subțiri nu opreau nici muzica lor tare, nici suspinele mele nocturne.

La muncă încercam să par normală. Zâmbeam clienților care cereau recomandări de cărți și ascultam poveștile lor despre familii unite și vacanțe fericite. În sufletul meu era însă doar gol și furie.

Într-o zi, la librărie a intrat mama. Nu mă așteptam să o văd acolo. S-a apropiat timid de tejghea și mi-a întins o pungă cu prăjituri făcute de ea.

— Am trecut pe aici… să văd dacă ești bine.

— Sunt bine, am mințit eu, simțind cum mi se umezește privirea.

— Tata e încă supărat… dar îi e dor de tine. Și mie…

Am vrut să-i spun cât m-a durut gestul lor, cât de singură m-am simțit. Dar cuvintele mi-au rămas în gât.

— Poate… poate într-o zi o să ne putem ierta unii pe alții, a spus ea încet și a plecat fără să mai aștepte răspuns.

Seara aceea am plâns ca un copil. Mi-am dat seama că nu doar eu sufeream; și ei erau prizonierii propriilor frici și neputințe. Poate că nu știau altfel să mă ajute decât împingându-mă afară din cuib.

Au trecut luni până când am reușit să-mi găsesc un echilibru. Am început să predau meditații la limba română unor copii din cartier ca să mai câștig niște bani. Încet-încet am reușit să-mi iau o garsonieră mică doar a mea. Era modestă — pereți cojiți, mobilier vechi — dar era spațiul meu.

Într-o duminică dimineață am primit un mesaj de la tata: „Poți veni acasă la masă?”

Am stat minute bune cu telefonul în mână. Mândria mă oprea să răspund. Dar dorul era mai puternic.

Când am intrat în apartamentul părinților mei, mama m-a îmbrățișat strâns. Tata s-a uitat la mine și a oftat adânc.

— Ne pare rău că te-am forțat să pleci… Poate n-am știut cum să te ajutăm altfel.

Am plâns toți trei la masa din bucătărie. Nu era totul rezolvat între noi, dar era un început.

Acum privesc în urmă la acea dimineață când am fost alungată din casă și mă întreb: Oare câți tineri trec prin asta? Cât de greu e să ierți atunci când cei dragi te rănesc cel mai tare? Poate că uneori avem nevoie să fim izgoniți ca să ne găsim drumul — dar oare chiar trebuie să doară atât de mult?