Între rugăciune și disperare: Cum am supraviețuit când soacra mea a vrut să mă dea afară din casă

— Nu mai pot, Livia! Nu mai pot să te suport în casa asta! Ai transformat totul într-un haos, iar băiatul meu nici măcar nu e aici să vadă ce faci!
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu poze de familie și mileuri vechi. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o să-mi sară din piept. Mă uitam la ea, la chipul ei aspru, la ochii care nu mă acceptaseră niciodată cu adevărat.
— Mamă Viorica, vă rog… Nu vreau să ne certăm. E casa mea și a lui Radu, nu pot pleca nicăieri.
— Casa ta? Ai uitat cine a pus banii aici? Fără mine și fără bărbatul tău n-ai fi avut nici măcar un acoperiș deasupra capului!
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Radu era plecat în Italia de aproape un an. Îmi promisese că va fi doar pentru câteva luni, să strângem bani pentru renovare și pentru viitorul nostru. Dar lunile se făcuseră ani, iar eu rămăsesem singură cu fetița noastră, Ilinca, și cu o soacră care nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească faptul că nu sunt de-a lor.

În fiecare zi, Viorica găsea motive să mă umilească: ba că nu am spălat bine vasele, ba că nu știu să gătesc ca lumea, ba că Ilinca e prea răsfățată. Dar în ziua aceea, când mi-a spus direct să plec, am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit pe balcon cu lacrimile șiroind pe obraji și am început să mă rog. Nu eram o femeie foarte religioasă înainte, dar atunci am simțit că numai Dumnezeu mă mai poate ajuta.

— Doamne, dă-mi putere să rezist! Nu vreau să cedez, nu vreau să-mi pierd familia…

Noaptea aceea a fost un coșmar. Am dormit cu Ilinca strâns lipită de mine, ascultând pașii grei ai Vioricăi prin casă. Dimineața m-am trezit cu un nod în gât și cu hotărârea că nu voi pleca nicăieri. Am sunat-o pe mama mea la țară.

— Mamă, nu mai pot… Viorica vrea să mă dea afară. Ce să fac?
— Livia, tu ești mama copilului tău și soția lui Radu. Ține capul sus! Roagă-te și nu te lăsa călcată în picioare.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. În zilele următoare, Viorica a început să ascundă mâncarea din frigider și să-mi arunce hainele pe hol.

— Poate așa înțelegi că nu ești dorită aici!

Ilinca plângea tot mai des. O vedeam cum se sperie de fiecare dată când bunica ridica vocea. Într-o seară, după ce am culcat-o pe fetiță, am intrat în camera mea și m-am pus în genunchi.

— Doamne, dacă Tu exiști cu adevărat, ajută-mă! Dă-mi un semn că nu sunt singură!

A doua zi am primit un mesaj de la Radu: „Livia, mama mi-a spus că ai făcut scandal și vrei să pleci cu Ilinca. Ce se întâmplă?”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Soacra mea îi spusese lui Radu o poveste total diferită! Am încercat să-i explic totul la telefon, dar el era obosit și nervos.

— Livia, te rog să nu mai faci probleme! Mama e bătrână, are nevoie de liniște. Nu vreau să aud că vă certați!

Am simțit că mă sufoc. Eram prinsă între două focuri: o soacră care mă ura și un soț care nu mă credea. În acea noapte am plâns până am adormit.

Zilele au trecut greu. Mergeam la biserică aproape zilnic, doar ca să scap câteva ore din casă. Preotul satului, părintele Dumitru, m-a văzut într-o zi plângând în strană.

— Ce ai pățit, Livia?
— Părinte… Nu mai pot. Soacra vrea să mă dea afară din casă… Nu știu ce să fac.
— Să nu uiți niciodată: Dumnezeu nu te lasă la greu. Roagă-te și vorbește cu Radu sincer. Adevărul iese mereu la lumină.

M-am întors acasă cu inima puțin mai ușoară. În acea seară am găsit curajul să-i scriu lui Radu tot ce simțeam:

„Radu, dacă tu crezi că eu sunt problema, spune-mi direct. Dar eu nu pot trăi așa. Ilinca suferă, eu sufăr… Spune-mi ce vrei să fac.”

A doua zi dimineață m-a sunat.

— Livia… Îmi pare rău că nu te-am ascultat până acum. Mama mi-a spus multe lucruri urâte despre tine… Dar te cunosc și știu că nu ai face rău nimănui. Vin acasă peste două zile.

Când a intrat pe ușă, Viorica a început iar scandalul:

— Vezi? Ți-am spus eu că fata asta ne va distruge familia!

Dar Radu s-a uitat la ea cu o privire cum n-am mai văzut niciodată:

— Mamă, destul! Livia rămâne aici! Dacă nu poți accepta asta, poate ar trebui tu să te gândești unde vrei să locuiești!

A fost pentru prima dată când cineva m-a apărat cu adevărat. Am plâns în brațele lui Radu ca un copil.

Au trecut luni de atunci. Relația cu Viorica e încă rece, dar acum știu cine sunt și cât valorez. Am învățat că rugăciunea nu schimbă mereu oamenii din jurul tău, dar te schimbă pe tine – îți dă putere să reziști.

Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi avem curajul să ne apărăm demnitatea? Poate că uneori singura noastră armă e speranța – și credința că nu suntem niciodată cu adevărat singure.