Noaptea în care am trimis copiii la bunici: Povestea unei decizii care ne-a schimbat viața

— Nu vreau să merg la bunica, mami! Ilinca mă strângea cu disperare de mână, ochii ei mari, căprui, umezi de lacrimi. Vlad, fratele ei mai mare cu doi ani, încerca să pară curajos, dar îi simțeam palma transpirată în mâna mea. Era vineri seara, iar eu și Sorin, soțul meu, eram epuizați după o săptămână de muncă și griji. Aveam nevoie de o pauză, doar o noapte pentru noi doi. Așa că am decis să-i lăsăm pe copii la părinții mei, la marginea orașului, unde aerul e mai curat și timpul pare să curgă altfel.

— Ilinca, o să fie bine. Bunica și bunicul abia așteaptă să vă vadă. O să vă facă plăcinte cu mere și o să vă lase să vă jucați până târziu, am încercat să o liniștesc, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine.

Sorin a pus bagajele în portbagaj și a încercat să pară relaxat. — Hai, copii, aventura începe! Dar nici el nu părea convins. Am pornit spre casa părinților mei în liniște, doar cu suspinele Ilincăi ca fundal sonor.

Când am ajuns, mama ne-a întâmpinat cu zâmbetul ei larg și cald. — Lăsați-i pe mâna mea! Voi mergeți acasă și odihniți-vă. Dar tata era mai rezervat. — Să nu-i răsfățăm prea tare, a murmurat el, privind spre Vlad cu o privire severă.

Am plecat cu inima strânsă. În acea noapte, casa noastră părea prea liniștită. Am încercat să profităm de timpul liber: am gătit împreună, am băut un pahar de vin, dar liniștea era apăsătoare. La miezul nopții, telefonul a sunat. Era mama.

— Ilinca plânge neîncetat și spune că vrea acasă. Vlad s-a închis în baie și nu vrea să iasă. Ce să facem?

Am simțit un nod în gât. — Vorbește cu ei, încearcă să-i liniștești. Dacă nu se potolesc, venim să-i luăm.

Am stat trează toată noaptea, ascultând fiecare sunet al casei goale. Dimineața devreme, am primit un mesaj de la tata: „Vlad a spart oglinda din baie. S-a tăiat la mână. Veniti urgent.”

Am ajuns într-o oră. Vlad stătea pe canapea cu un prosop înfășurat în jurul mâinii sângerânde, iar Ilinca era lipită de mama mea, cu ochii umflați de plâns. Tata era furios.

— Nu sunt eu vinovat că nu știu să-și controleze nervii! A țipat la mine când i-am spus să lase telefonul jos.

— E doar un copil! am izbucnit eu, simțind cum îmi tremură vocea.

— Copiii trebuie să știe de frică! Așa am crescut și noi!

M-am uitat la Sorin. El părea pierdut între două lumi: cea a copilăriei lui stricte și cea a prezentului nostru fragil.

Am plecat acasă cu copiii în tăcere. Vlad nu voia să vorbească despre ce s-a întâmplat. Ilinca s-a lipit de mine zile întregi după aceea.

În următoarele luni, relația cu părinții mei s-a răcit. Mama încerca să mă sune zilnic, dar eu răspundeam rar. Tata nu mai voia să audă de „mofturile” copiilor mei.

Vlad a început să aibă coșmaruri. Se trezea plângând noaptea și refuza să meargă la școală uneori. Am mers cu el la psiholog. După câteva ședințe, mi-a spus:

— Mami, mi-e frică de bunicul. Nu vreau să mă mai duc niciodată acolo.

Ilinca devenise anxioasă și nu voia să doarmă decât cu mine.

Sorin încerca să fie mediator între mine și părinții mei. — Sunt bătrâni, nu știu altfel… Dar eu simțeam că ceva s-a rupt definitiv.

Într-o seară, după ce copiii au adormit greu, l-am întrebat pe Sorin:

— Oare am făcut greșeala vieții mele trimițându-i acolo?

El a oftat adânc. — Nu puteai ști… Dar poate că ar trebui să vorbim deschis cu ai tăi despre ce s-a întâmplat.

Am încercat. Mama a plâns când i-am spus cât de rău le-a fost copiilor. Tata a ridicat din umeri: — Pe vremea mea nu existau psihologi pentru copii răsfățați!

De atunci au trecut doi ani. Vlad încă are cicatricea pe mână și încă tresare când aude vocea tatălui meu la telefon. Ilinca nu vrea nici acum să doarmă altundeva decât acasă.

Eu? Încerc să fiu o mamă mai atentă și mai prezentă. Dar uneori mă întreb dacă nu cumva am pierdut pentru totdeauna ceva din inocența copiilor mei sau dacă familia noastră va mai fi vreodată la fel.

Poate că unele decizii aparent mici pot schimba totul pentru totdeauna… Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum reparați o rană invizibilă care nu se vindecă niciodată?