Ziua în care am spus „nu” – Sub povara așteptărilor familiei
— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu mereu cea care tace și înghite, doar ca să fie bine la masă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el peste chiuveta plină de vase. Era ziua lui de naștere, iar în sufragerie se auzeau râsetele mamei lui, ale surorii lui, ale unchilor și mătușilor care veniseră, ca în fiecare an, să-l sărbătorească. Eu eram, ca de obicei, în bucătărie, pregătind platouri, spălând pahare, încercând să nu las niciun colț de masă murdar.
Vlad s-a uitat la mine ca și cum nu m-ar fi recunoscut. — Ce ai pățit? E doar o zi pe an. Știi cât ține mama la tradițiile astea…
— Știu! am ridicat vocea. Știu prea bine! Dar ți se pare normal ca eu să fiu mereu cea care se ocupă de tot? Să mă prefac că nu aud când mă critică pentru orice? Să zâmbesc când mă întreabă dacă nu cumva ar trebui să gătesc altfel sarmalele?
El a oftat și a dat din umeri. — Așa e la noi. Toate femeile fac asta. Și mama a făcut pentru tata, și sora mea pentru soțul ei…
Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am sprijinit de blat și am privit spre fereastră. Afară ningea ușor, iar lumina rece a iernii făcea umbre ciudate pe pereți. M-am gândit la mama mea, la cum mă învățase să fiu demnă, să nu accept nedreptatea. Dar aici, în casa asta, simțeam că mă pierd pe mine cu fiecare compromis.
— Nu mai vreau să fiu invizibilă, Vlad. Nu azi. Nu de ziua ta. Azi vreau să stau la masă cu voi, să râd, să povestesc. Să fiu și eu om, nu doar noră sau bucătăreasă.
El a rămas tăcut câteva secunde, apoi a ieșit din bucătărie fără să spună nimic. Am auzit cum ușa sufrageriei se deschide și cum vocile devin mai intense.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat soacra mea cu tonul ei ascuțit.
— Nimic, mamă. Doar că… Irina vrea să stea și ea cu noi la masă azi.
S-a lăsat o liniște ciudată. Am simțit cum mi se taie genunchii. Apoi am auzit-o pe sora lui Vlad șoptind: — Păi cine mai aduce platourile?
Am ieșit din bucătărie cu mâinile goale și m-am așezat la masă lângă Vlad. Toți ochii erau pe mine. Soacra mea s-a uitat lung la mine, apoi a spus:
— Dacă nu-ți convine la noi, nimeni nu te ține cu forța.
M-am uitat la Vlad, dar el privea în farfurie. Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi, dar am tras aer adânc în piept.
— Nu e vorba că nu-mi convine. E vorba că vreau să fiu respectată. Să nu mai fiu tratată ca o servitoare doar pentru că sunt femeie.
Unchiul lui Vlad a râs scurt: — Asta-i generația nouă! N-au chef de muncă…
Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. M-am ridicat de la masă și am ieșit afară în curte, fără palton, fără nimic. Aerul rece m-a izbit în față și am început să plâng în hohote. M-am gândit la toate momentele în care am tăcut ca să nu supăr pe nimeni, la toate serile în care am adormit plângând pentru că nu mă simțeam destul de bună pentru familia lui Vlad.
După câteva minute, Vlad a venit după mine.
— Irina… hai înapoi. Hai să nu stricăm ziua…
— Ziua cui? am întrebat printre lacrimi. A ta? A lor? Dar ziua mea? Când e ziua mea?
El a tăcut din nou. Am văzut în ochii lui o teamă pe care nu o mai văzusem până atunci.
— Nu știu ce vrei de la mine…
— Să fii de partea mea! Să spui că merit respect! Să nu mă lași singură în fața lor!
A dat din cap încet și s-a întors în casă fără să spună nimic.
Am rămas afară mult timp, până când frigul mi-a intrat în oase. Când m-am întors în casă, petrecerea era aproape gata. Oamenii strângeau farfuriile, râdeau fals, evitau să mă privească.
În acea noapte, după ce toți au plecat și casa era scufundată în liniște, m-am uitat lung la Vlad.
— Dacă vrei ca lucrurile să rămână așa, eu nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc într-o familie unde nu contez decât dacă muncesc pentru alții.
El s-a uitat la mine speriat.
— Ce vrei să faci?
— Vreau să trăiesc pentru mine. Vreau ca fetița noastră să crească văzând că mama ei are demnitate și curaj. Vreau să știe că poate spune „nu” când ceva o doare.
A doua zi dimineață am împachetat câteva lucruri și am plecat la mama cu fetița de mână. Vlad nu m-a oprit. Poate că nici el nu știa ce să spună sau poate că îi era teamă de schimbare.
Au trecut luni de atunci. Am început să lucrez din nou ca profesoară de română și am redescoperit bucuria de a fi ascultată și respectată. Vlad mă sună uneori; încă speră că ne vom împăca. Dar eu știu acum cine sunt și cât valorez.
Mă întreb uneori: câte femei trăiesc încă povestea mea? Câte dintre noi își găsesc curajul să spună „nu” atunci când toți se așteaptă să spunem „da”? Poate că e timpul să vorbim despre asta.