Când am încetat să mai lupt pentru noi, el a început să lupte pentru mine

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu doar eu cea care trage de noi! Ți-am spus de atâtea ori că mă doare, că mă simt singură, că nu mai știu cum să te fac să înțelegi…
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și lumina slabă a becului. Vlad stătea rezemat de tocul ușii, cu ochii în pământ. Era o seară obișnuită de joi, dar pentru mine era apogeul anilor de oboseală și frustrare.

Nu mai aveam lacrimi. Îmi simțeam sufletul ca o cârpă stoarsă. De ani buni, eu eram cea care încerca să repare totul: certurile, tăcerile apăsătoare, lipsa lui de implicare. Eu eram cea care propunea să ieșim împreună, să vorbim, să mergem la terapie. El răspundea mereu cu un oftat sau cu un „lasă, că trece”.

Când ne-am căsătorit, credeam că dragostea noastră va fi ca-n filmele pe care le vedeam la televizor sâmbăta seara. Ne-am cunoscut la facultate, la Cluj, și am râs mult împreună. Vlad era glumeț, spontan, iar eu visătoare și plină de planuri. După nuntă, ne-am mutat la București pentru joburile noastre. El lucra la o firmă de IT, eu la o editură mică. La început, totul părea posibil.

Dar viața ne-a înghițit încet-încet. Facturi, rate la bancă, părinți bolnavi la țară, stres la serviciu. Vlad venea tot mai târziu acasă și se afunda în calculator sau televizor. Eu încercam să-l scot din carapacea lui: „Hai să mergem la munte!”, „Hai să gătim ceva împreună!”, „Hai să vorbim despre ce simțim!”. De fiecare dată mă loveam de un zid.

— Nu vezi că sunt obosit? Lasă-mă puțin în pace! — îmi spunea el, iar eu mă retrăgeam în dormitor cu inima frântă.

Anii au trecut și am început să mă simt invizibilă. Prietenele mele mă întrebau mereu: „Ce mai faceți voi doi? Sunteți bine?”. Mințeam: „Da, suntem bine… doar obosiți”. În realitate, eram doi străini sub același acoperiș.

Am încercat să avem un copil. După două sarcini pierdute și multe nopți plânse în baie, am renunțat. Vlad nu vorbea niciodată despre asta. Parcă nu voia să existe durerea asta între noi.

Într-o zi, după o ceartă banală despre cine duce gunoiul, am simțit că nu mai pot. Am plecat la mama la Pitești fără să-i spun nimic. Am stat acolo trei zile și nu m-a sunat niciodată. Când m-am întors acasă, era ca și cum n-aș fi lipsit deloc.

Așa au trecut încă doi ani. Eu continuam să încerc: îi scriam bilețele cu „Te iubesc”, îi făceam micul dejun preferat duminica, îi cumpăram mici atenții când luam salariul. El răspundea cu un zâmbet absent sau cu un „mulțumesc” rostit în grabă.

Într-o seară de iarnă, după ce am stat ore întregi privind pe geam ninsoarea care acoperea orașul, am decis să nu mai fac nimic. Să nu mai încerc să salvez ceva ce părea deja mort. Am încetat să-i mai vorbesc despre sentimentele mele, am încetat să-l mai invit la plimbări sau la filme. Am început să-mi văd de viața mea: mergeam singură la teatru, ieșeam cu prietenele la cafea, citeam până târziu în noapte.

La început nu a observat nimic. Dar după câteva săptămâni a început să mă caute prin casă:

— Ce faci? Unde mergi? — mă întreba el mirat.

— La teatru cu Irina. — răspundeam scurt.

— Fără mine?

— Da.

Apoi a început să mă întrebe dacă vreau să ieșim împreună sau dacă vreau să gătim ceva special. M-am uitat la el neîncrezătoare:

— Acum vrei tu?

— Da… adică… mi-e dor de tine.

Nu știam dacă să râd sau să plâng. Ani de zile am tânjit după aceste cuvinte și acum le primeam când nu mai aveam putere să le cred.

Într-o seară, Vlad a venit acasă cu un buchet de lalele galbene — florile mele preferate — și mi-a spus:

— Am fost un prost. Am crezut că dacă tac și mă ascund în treaba mea totul va fi bine… Dar mi-e frică să nu te pierd.

L-am privit lung. În ochii lui vedeam teamă și regret. Dar eu eram atât de obosită…

— Vlad… nu știu dacă mai pot începe din nou. Nu știu dacă mai am resursele astea în mine.

A început să vină cu mine la terapie de cuplu. S-a înscris la cursuri de gătit ca să gătim împreună duminica. A început să vorbească despre copilul pe care nu l-am avut niciodată și despre cât de mult l-a durut și pe el pierderea asta.

Au trecut luni de zile până am simțit că pot să-l privesc din nou fără resentimente. Dar ceva s-a schimbat definitiv în mine: nu mai eram dispusă să mă sacrific fără limite pentru noi doi. Am început să pun limite clare și să cer ceea ce am nevoie fără rușine sau vinovăție.

Uneori mă întreb dacă dragostea noastră poate renaște cu adevărat sau doar ne agățăm de amintirea a ceea ce am fost cândva. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Dar azi, când Vlad îmi zâmbește sincer și mă întreabă cum mi-a fost ziua, simt o urmă de speranță.

Oare cât putem repara din ceea ce s-a rupt atâția ani? Și cât din noi rămâne neschimbat după atâta luptă?