Nu e ca-n filme, dar e viața mea: Poveste despre familie, trădare și iertare

— Milica, nu te mai uita la mine așa! Ți-am spus de o mie de ori: nu e treaba ta ce face taică-tu! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de fasole. Aveam șaptesprezece ani și simțeam că mă sufoc în casa noastră veche, cu pereți scorojiți și ferestre mereu aburite. Mă uitam la mama, la mâinile ei crăpate de muncă, și nu înțelegeam cum poate să tacă atunci când tot satul șușotea despre tata și femeia aceea, Mariana, care lucra la magazinul din centru.

— Dar, mamă, nu vezi că toți râd de noi? Nu mai pot să merg la școală fără să mă arate cu degetul! — am izbucnit, cu lacrimi în ochi.

Mama a oftat adânc și a lăsat lingura jos. S-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Asta e viața la țară, Milica. Oamenii vorbesc. Tu să-ți vezi de carte și să nu bagi în seamă. Tata tău… are el păcatele lui, dar tot tatăl tău rămâne.

Nu am putut să accept asta. În fiecare zi, când mă întorceam de la liceu, simțeam privirile vecinilor ca niște ace în spate. Sora mea mai mică, Ioana, părea că nu observă nimic. Era mereu cu nasul în telefon sau plecată pe la prietene. Eu eram cea care trebuia să țină familia pe linia de plutire, să o ajut pe mama la treabă și să încerc să-l aduc pe tata acasă la timp, înainte să se îmbete iar la birt.

Într-o seară de toamnă, când frunzele foșneau pe uliță și vântul bătea a pustiu, l-am văzut pe tata ieșind din curtea Marianei. Am simțit cum mi se strânge inima. Am alergat acasă și m-am încuiat în cameră. Nu voiam să-l mai văd. Nu voiam să mai aud minciuni.

A doua zi dimineață, mama a venit la mine cu ochii roșii.

— Milica, trebuie să vorbim. Tata tău… nu mai vine acasă o vreme. S-a certat cu mine aseară. A zis că are nevoie de timp.

Am simțit că totul se prăbușește. Ioana a început să plângă și ea, dar nu pentru că îi păsa de tata, ci pentru că îi era frică de ce o să spună lumea.

Au trecut luni întregi în care am trăit ca niște străini sub același acoperiș. Mama muncea din greu la câmp și la fabrica din oraș, iar eu încercam să țin pasul cu școala și cu treburile casei. Ioana devenea tot mai retrasă, iar într-o zi am aflat că lipsea de la ore. Am găsit-o plângând în grădină.

— Ce s-a întâmplat? — am întrebat-o blând.

— Nu mai pot, Milica! Toți râd de mine! Spun că tata ne-a lăsat pentru o femeie mai tânără… Nu vreau să mai merg la școală!

Am îmbrățișat-o strâns. Pentru prima dată simțeam că suntem împreună în suferință.

Într-o duminică, când mama era plecată la biserică, Ioana mi-a mărturisit ceva ce avea să-mi schimbe viața:

— Știi… eu am vorbit cu Mariana. Am vrut să știu de ce ne-a luat tata. Și mi-a spus că nu ea l-a vrut, ci el a venit după ea… Că tata nu a fost niciodată fericit cu noi.

Am simțit cum mă lovește un val de furie și neputință.

— Cum ai putut să vorbești cu ea fără să-mi spui?

— Pentru că tu mereu vrei să pari puternică! Dar eu nu mai pot! — a țipat Ioana și a fugit din cameră.

În seara aceea am stat singură pe prispă și m-am gândit la toate lucrurile nespuse din familia noastră. La cum mama nu a avut niciodată curajul să-l înfrunte pe tata. La cum eu am încercat mereu să fiu perfectă ca să-i fac pe plac. La cum Ioana a ales să fugă de probleme.

Tata s-a întors după aproape un an. Era slab, îmbătrânit și cu ochii goi. Mama l-a primit înapoi fără o vorbă. Eu nu am putut să-l iert atunci. L-am privit rece și i-am spus:

— Să nu crezi că poți repara totul doar pentru că te-ai întors.

El a dat din cap și a plecat în camera lui.

Anii au trecut greu peste noi. Eu am plecat la facultate la București, unde am descoperit o lume nouă – una în care oamenii nu judecau după bârfele satului, ci după cine ești cu adevărat. Mi-am făcut prieteni, am iubit prima dată cu adevărat și am început să mă vindec.

Dar rădăcinile dorului rămâneau adânc înfipte în sufletul meu. De fiecare dată când mă întorceam acasă, găseam aceeași liniște apăsătoare între pereții casei noastre. Mama îmbătrânea văzând cu ochii, Ioana se mutase la oraș și vorbea rar cu noi, iar tata… tata era doar o umbră a bărbatului care fusese odată stâlpul familiei.

Într-o zi, când mama s-a îmbolnăvit grav, ne-am adunat toți trei lângă patul ei. A fost pentru prima dată când am vorbit deschis despre tot ce ne-a durut atâția ani.

— V-am iubit pe toate trei — a spus mama cu voce stinsă — dar nu am știut cum să vă protejez altfel decât tăcând…

Atunci am plâns împreună. Am plâns pentru toate cuvintele nespuse, pentru toate greșelile făcute din frică sau din neputință.

După moartea mamei, am început încet-încet să-l iert pe tata. Nu pentru el, ci pentru mine. Pentru că nu voiam ca ura să-mi otrăvească sufletul toată viața.

Acum locuiesc tot la oraș, dar mă întorc des acasă. Casa noastră e mai tăcută ca oricând, dar uneori simt că liniștea asta e semnul unei împăcări târzii.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim vieți frânte doar pentru că ne e teamă să spunem adevărul? Și cât de mult trebuie să suferim până când ne permitem, în sfârșit, să fim fericiți?