Mama, de ce nu le-ai dat copiilor să mănânce? – Adevărul care ne-a sfâșiat familia

— Mama, de ce nu le-ai dat copiilor să mănânce? am întrebat, cu vocea tremurândă, în timp ce o priveam pe mama cum își frământa mâinile, evitându-mi privirea. Era o după-amiază sufocantă de august, iar bucătăria mirosea a supă reîncălzită și a teamă. Pe masă, farfuriile copiilor mei erau aproape goale, iar ochii lor mari mă priveau cu o tristețe pe care nu o mai văzusem niciodată.

Totul a început când am primit un telefon de la fiica mea cea mare, Ilinca. Avea doar opt ani, dar vocea ei suna matur, obosită. „Mami, azi am mâncat doar pâine cu margarină. Poate mâine ne faci tu ceva bun?” Am simțit cum mi se strânge inima. De două luni îi lăsasem pe Ilinca și pe fratele ei mai mic, Vlad, la mama mea în satul natal din Buzău, ca să pot lucra liniștită la București. În fiecare lună îi trimiteam mamei bani — nu puțini — ca să aibă grijă de ei. Aveam încredere oarbă în ea. Era mama mea.

Când am ajuns acasă în acea zi, după un drum lung cu trenul, am găsit copiii slabi și palizi, iar mama încerca să pară ocupată cu treburile casei. Am întrebat-o direct:
— Ce se întâmplă aici? De ce arată copiii așa?
Ea a oftat adânc și a spus:
— Nu știi cât de greu e să ții casa asta singură… Banii nu ajung niciodată.

Am simțit cum mă cuprinde furia. Știam exact cât îi trimisesem. Am început să cotrobăi prin dulapuri: rafturile erau aproape goale, frigiderul abia dacă avea ceva lapte și câteva ouă. Copiii mei trăiau cu resturi și pâine veche.

— Mama, unde sunt banii? am întrebat printre dinți.
Ea a început să plângă:
— Am avut datorii la farmacie… și la vecina Maria… Știi că pensia nu-mi ajunge nici mie…

M-am prăbușit pe un scaun. Îmi venea să țip, să plâng, să fug. Cum putea mama mea să-mi lase copiii flămânzi? Cum putea să-mi ascundă adevărul atâta timp?

În acea noapte n-am dormit deloc. Ilinca s-a lipit de mine și mi-a șoptit:
— Mami, să nu te superi pe bunica… Ea ne iubește.
Dar eu simțeam doar un gol imens între mine și femeia care mă crescuse.

A doua zi am încercat să discut cu ea mai calm:
— Mama, trebuia să-mi spui dacă ai probleme. Nu să-i lași pe copii fără mâncare.
Ea s-a uitat la mine cu ochii roșii de plâns:
— Mi-a fost rușine… Nu voiam să crezi că nu mă descurc.

Am realizat atunci cât de mult ne mințim unii pe alții din rușine sau din dorința de a părea puternici. Dar copiii mei au plătit prețul acestor minciuni.

Sora mea mai mică, Roxana, a venit în vizită când a aflat ce s-a întâmplat. S-a certat cu mama:
— Cum ai putut să faci asta? Dacă nu era sora mea atentă, nici nu știai că ai greșit!
Mama a izbucnit:
— Voi nu știți cât de greu e să fii singură! Tatăl vostru n-a lăsat nimic în urmă…

Am simțit cum familia noastră se destramă sub greutatea reproșurilor și a durerii nespuse. Tata murise acum trei ani și de atunci mama se schimbase: devenise mai retrasă, mai speriată de viitor.

Am încercat să găsesc soluții: am vorbit cu primarul satului pentru ajutor social, am discutat cu vecinii despre posibile slujbe pentru mama. Dar nimic nu putea șterge sentimentul de trădare care mă măcina.

Într-o seară, stând pe prispa casei vechi, Ilinca mi-a spus:
— Mami, eu încă o iubesc pe bunica. Și cred că și ea ne iubește… doar că uneori oamenii mari greșesc.

Am plâns împreună sub cerul plin de stele. M-am gândit la copilăria mea: la zilele când mama făcea totul pentru noi, chiar dacă nu aveam nimic. Poate că bătrânețea și singurătatea o făcuseră să uite cum e să ceri ajutor.

Au trecut luni până când am reușit să vorbesc din nou deschis cu mama. Relația noastră s-a schimbat: nu mai există acea încredere oarbă, dar încercăm să reconstruim ceva nou, bazat pe sinceritate.

Încerc să nu o judec prea aspru. Știu că viața la țară e grea, că bătrânețea aduce frici și rușini pe care noi, cei tineri, nu le înțelegem mereu. Dar încă mă întreb: cum putem ierta atunci când cei dragi ne rănesc atât de tare?

Poate că răspunsul e undeva între iubire și adevăr. Poate că fiecare familie are rănile ei ascunse.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați putea merge mai departe după o astfel de trădare?