Vecina de peste drum: Când bunăvoința devine povară

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce-mi strângeam mâinile în poală. Soțul meu, obosit după o zi lungă la serviciu, m-a privit nedumerit peste ziarul pe care abia îl deschisese.

— Ce s-a mai întâmplat cu doamna Stanciu? a oftat el, deja știind răspunsul.

Nu era prima dată când discutam despre vecina noastră de peste drum. La început, părea o femeie singură, trecută de șaizeci de ani, cu ochii mereu căutând ceva dincolo de gardul nostru. M-am gândit că poate are nevoie de ajutor, că poate îi lipsește compania. Așa că am început să-i răspund la saluturi, să-i duc câte o prăjitură sau să o ajut cu cumpărăturile. Nici nu mi-am dat seama când am trecut de la gesturi mici la a-i face aproape zilnic comisioane sau a o primi în casă fără să mă gândesc prea mult.

Totul a început cu o rugăminte nevinovată: „Dragă Irina, nu ai putea să-mi iei și mie niște lapte când mergi la magazin? Mă dor picioarele azi.” Am zâmbit și am acceptat. Apoi, a urmat: „Nu ai putea să-mi uzi florile cât sunt plecată la sora mea?” Și iar am acceptat. Dar cererile au devenit tot mai dese și mai insistente. Într-o zi, am găsit-o pe doamna Stanciu stând la masa din bucătăria mea, răsfoind ziarul meu, fără să mă fi anunțat că vine.

— Am intrat doar să văd dacă ești acasă, dragă! Nu te supăra, mi-a spus ea cu un zâmbet larg.

M-am simțit ciudat, dar nu am zis nimic. Am dat vina pe educația ei veche, pe singurătate. Dar apoi au început să apară și alte semne: hainele mele dispărute de pe sârmă, găsite ulterior la ea „din greșeală”, borcane cu dulceață lipsă din cămară, chiar și o pereche de cercei pe care i-am văzut la urechile ei într-o duminică la biserică.

Sorin mi-a spus de nenumărate ori:

— Irina, trebuie să-i spui clar că nu e în regulă ce face. Nu poți lăsa lucrurile așa!

Dar eu nu puteam. Mă simțeam vinovată că poate o rănesc. Îmi era teamă să nu fiu considerată rea sau lipsită de compasiune. Mama mereu m-a învățat să fiu bună cu toți oamenii, mai ales cu cei bătrâni și singuri.

Într-o zi, când m-am întors acasă de la serviciu, am găsit-o pe doamna Stanciu în sufrageria mea, vorbind la telefonul meu fix.

— Am avut nevoie să sun la doctor și nu merge telefonul meu! Nu te superi, nu-i așa?

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Am început să tremur și i-am spus pe un ton mai aspru decât mi-aș fi dorit:

— Doamnă Stanciu, vă rog frumos să nu mai intrați în casa mea fără să mă anunțați!

A rămas blocată câteva secunde, apoi a început să plângă:

— Nu mă mai iubește nimeni! Toți mă alungă! Și tu acum…

M-am simțit groaznic. Am încercat să o liniștesc, dar deja era prea târziu. Din acea zi, relația noastră s-a schimbat radical. A început să mă vorbească de rău prin cartier, spunând tuturor că sunt o femeie rece și egoistă. Vecinii au început să mă privească altfel. Chiar și mama m-a certat:

— Irina, nu se face așa ceva! Săraca femeie…

Dar nimeni nu știa cât de greu îmi era mie. Cum ajunsesem să mă simt străină în propria casă, mereu cu teama că oricând cineva poate intra peste mine. Cum fiecare gest de bunătate fusese interpretat ca o invitație la abuz.

Într-o seară, după ce Sorin a adormit, am stat pe marginea patului și m-am întrebat: unde greșisem? Oare bunătatea chiar trebuie să aibă limite? Sau lumea s-a schimbat atât de mult încât nu mai poți avea încredere nici măcar în cei pe care îi ajuți?

A doua zi dimineață am găsit un bilet sub ușă: „Îmi pare rău dacă te-am supărat. Dar nu știu cum să trăiesc altfel.”

Am plâns mult atunci. Pentru mine, pentru ea, pentru toate granițele invizibile care ne despart și ne apropie în același timp.

Acum stau și mă întreb: Oare cât de mult putem ajuta fără să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?