După moartea tatălui meu, am alungat-o pe femeia cu care a trăit: povara unei decizii care mi-a sfâșiat familia

— Nu mai ai ce căuta aici, Lidia! Vocea mea a răsunat spartă în holul casei, printre cutiile cu hainele tatei și mirosul greu de tămâie care încă mai plutea din parastas. Lidia s-a oprit în prag, cu ochii roșii, dar nu a spus nimic. O clipă am crezut că va încerca să mă îmbrățișeze sau să mă roage să mă răzgândesc, dar a rămas nemișcată, ca o statuie cioplită din durere.

— Vlad, te rog… Nu mă alunga. Aici am trăit cu el, aici mi-am pus sufletul. Nu merit asta.

Am simțit cum îmi tremură genunchii, dar am strâns din dinți. — Tata nu ți-a lăsat nimic. Casa asta e a familiei mele. Ai stat destul.

A închis ochii și a oftat adânc, ca și cum ar fi vrut să-și tragă aer pentru tot restul vieții. — Nu e vorba de moștenire, Vlad. E vorba de ce-am fost noi doi. De ce-am fost eu pentru el.

M-am întors cu spatele, incapabil să-i mai suport privirea. În mintea mea răsunau certurile vechi, serile în care tata venea acasă târziu și eu îl așteptam cu mama, înainte ca ea să plece definitiv din viața noastră. Lidia apăruse ca o umbră între noi, mereu zâmbitoare, mereu prezentă la mesele de duminică, dar niciodată parte din familie. Pentru mine, ea era motivul pentru care copilăria mea s-a sfârșit prea devreme.

Când tata s-a îmbolnăvit, Lidia a fost acolo. A avut grijă de el, l-a ținut de mână când eu nu puteam să-l privesc cum se stinge. Dar nici asta nu a șters resentimentul care mi-a crescut în piept ca o tumoare.

— Vlad, nu poți să mă urăști la nesfârșit pentru ce s-a întâmplat între mine și tatăl tău. N-am vrut să-ți iau locul sau să-ți stric familia.

— Nu te urăsc, Lidia. Dar nu pot să te iubesc. Și nu pot să te las aici.

A plecat fără să mai spună nimic. Am rămas singur în casa care mirosea a trecut și a regrete. Sora mea, Irina, m-a sunat în acea seară.

— Ești nebun? Cum ai putut s-o dai afară? Tata ar fi vrut să rămână aici!

— Tata nu ne-a întrebat niciodată ce vrem noi! am izbucnit eu. Nici când a plecat mama, nici când a adus-o pe Lidia aici!

— Vlad, ești adult acum! Nu mai poți da vina pe copilărie pentru tot ce faci!

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. M-am simțit ca un copil pedepsit pe nedrept, dar și ca un adult care nu știe cum să-și gestioneze furia și pierderea.

Zilele au trecut greu. Casa era tăcută și rece fără Lidia. Am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare de la ea:

„Vlad,
Nu știu dacă vei putea vreodată să mă ierți sau măcar să mă accepți. Am încercat să fiu acolo pentru tatăl tău și pentru voi, dar poate că n-am reușit niciodată cu adevărat. Îți doresc liniște și împăcare cu trecutul tău. Ai grijă de tine.”

Am rupt scrisoarea fără să o termin de citit. M-am simțit vinovat, dar și ușurat. Pentru prima dată după mult timp, casa era doar a mea și a Irinei — chiar dacă ea nu mai voia să audă de mine.

La parastasul de șase săptămâni, rudele au venit cu priviri piezișe și șoapte ascuțite.

— Cum ai putut? Lidia a avut grijă de el când voi nu erați aici!

— E casa noastră! am răspuns eu printre dinți.

Unchiul meu, Doru, m-a tras deoparte după slujbă.

— Vlad, știu că ți-e greu. Dar uneori trebuie să lași trecutul să plece. Altfel te va bântui toată viața.

Nu i-am răspuns. În noaptea aceea am visat-o pe mama plângând în bucătărie, iar tata stând între noi doi, neputincios.

În zilele următoare am început să fac ordine prin lucrurile tatei. Am găsit un jurnal vechi în care scria despre singurătatea lui după divorț și despre cât de mult îl ajuta prezența Lidiei să nu se prăbușească.

„Lidia e singura care mă ascultă fără să mă judece”, scria el într-o zi de iarnă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Poate că n-am fost niciodată capabil să-l ascult cu adevărat pe tata. Poate că am fost prea ocupat cu propriile mele răni ca să văd cât de mult avea el nevoie de cineva ca Lidia.

Irina nu mi-a mai vorbit luni întregi. Mama m-a sunat doar ca să-mi spună că sunt egoist și că tata ar fi suferit dacă ar fi știut ce am făcut.

Singurătatea s-a așezat peste mine ca o pătură grea. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am greșit iremediabil. Dacă dreptatea mea era doar o mască pentru neputința de a ierta.

Uneori mă uit la casa asta mare și goală și mă întreb: oare chiar putem judeca inima celui care rămâne când totul se prăbușește? Sau fiecare dintre noi poartă propriile răni și alegeri pe care nimeni altcineva nu le poate înțelege cu adevărat?