Al patrulea copil: Când dragostea nu mai e de ajuns

— Nu pot să cred, Camelia! Cum ai putut să fii atât de neglijentă?
Radu țipa la mine în bucătăria noastră mică, cu faianța veche și miros de cafea arsă. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii lui căprui, altădată calzi, erau acum plini de furie și teamă. Eu stăteam rezemată de chiuvetă, cu testul de sarcină în buzunarul halatului, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.
— Nu e vina mea… Nu am vrut…
Vocea mi se frângea. Mă uitam la el și vedeam bărbatul pe care îl iubisem încă din liceu, dar care acum părea un străin.
— Avem deja trei copii, Camelia! Trei! Și cel mic abia a împlinit opt luni! Cum crezi că o să ne descurcăm? Cu ce bani? Cu ce timp?
Am tăcut. Știam că are dreptate. Deja ne zbăteam să plătim facturile, să le cumpărăm copiilor haine decente și să punem ceva pe masă în fiecare zi. Eu lucram part-time la o farmacie din cartier, iar el era șofer pe microbuz la o firmă de transport local. Salariile noastre abia ajungeau de la o lună la alta.

În seara aceea, după ce copiii au adormit — Ilinca, de șapte ani, Mara, de patru ani și Andrei cel mic — m-am așezat pe marginea patului și am plâns în pernă. Radu nu a venit lângă mine. L-am auzit cum oftează în sufragerie, cum își aprinde o țigară după alta.

A doua zi dimineață, mama mea a venit să stea cu copiii cât am mers la medic. În sala de așteptare, am întâlnit-o pe doamna Stanciu, vecina de la doi. M-a privit cu ochii ei blânzi și a șoptit:
— Camelia, tu ești bine? Pari obosită…
Am dat din cap și am zâmbit forțat. Nu puteam să spun nimănui ce se întâmplă. Mi-era rușine. Mi-era frică.

Medicul mi-a confirmat sarcina. M-a întrebat dacă vreau să păstrez copilul. Am simțit cum mă sufoc. Cum să nu-l păstrez? Dar cum să-l aduc pe lume într-o familie care abia mai rezistă?

Când am ajuns acasă, Radu era deja plecat la muncă. Mama m-a privit lung:
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic… Sunt doar obosită.

În zilele următoare, tensiunea dintre mine și Radu a crescut. Vorbeam doar despre lucruri practice: cine duce copiii la grădiniță, cine face cumpărături, cine spală hainele. Nu mai exista niciun gest de tandrețe între noi.

Într-o seară, după ce Ilinca a venit acasă plângând pentru că o colegă a râs de ghetele ei rupte, Radu a izbucnit:
— Vezi? Nici măcar nu putem să le cumpărăm încălțări noi! Și tu vrei încă un copil!

M-am simțit mică, inutilă, vinovată. Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar eu sunt problema familiei noastre.

Într-o duminică dimineață, când toți dormeau încă, am ieșit pe balcon cu o cană de ceai și am privit blocurile cenușii din jur. M-am gândit la copilul care creștea în mine și la ceilalți trei care aveau nevoie de mine mai mult ca oricând.

În acea zi am decis să vorbesc cu Radu deschis. Seara, după ce copiii s-au culcat, i-am spus:
— Radu, știu că e greu. Și mie mi-e frică. Dar nu pot să renunț la copilul ăsta. Nu pot.
El s-a uitat la mine lung, cu ochii roșii de oboseală:
— Dar nici eu nu mai pot, Camelia… Simt că mă sufoc. Că nu mai avem aer.

A urmat o tăcere grea. Pentru prima dată am simțit că suntem doi străini sub același acoperiș.

Zilele au trecut greu. Mama încerca să mă ajute cât putea, dar era și ea bolnavă de inimă. Sora mea mai mică, Anca, locuia în alt oraș și avea propriile probleme.

La serviciu am început să fac greșeli. Farmacista-șefă m-a chemat într-o zi la birou:
— Camelia, te văd abătută. Dacă ai nevoie de concediu medical sau… orice… spune-mi.
Am dat din cap și am ieșit repede ca să nu izbucnesc în plâns.

Într-o seară, Mara a făcut febră mare. Am stat cu ea în brațe toată noaptea, iar dimineața eram epuizată. Radu a venit lângă noi și s-a uitat la mine cu milă:
— Nu știu cum reușești…
Am zâmbit trist:
— Nici eu nu știu.

Într-o zi am primit un telefon neașteptat de la Anca:
— Camelia, dacă ai nevoie de ajutor financiar sau… orice… spune-mi! Nu trebuie să treci singură prin asta.
Am plâns la telefon ca un copil.

Timpul trecea și burtica mea creștea. Copiii au început să întrebe:
— Mami, vine un bebeluș?
Ilinca m-a întrebat într-o seară:
— O să ne mai iubești la fel dacă vine alt copil?
Am strâns-o tare în brațe:
— Vă iubesc pe toți la fel de mult.

Radu părea tot mai absent. Într-o seară l-am găsit plângând în baie. Nu l-am văzut niciodată așa.
— Mi-e frică să nu te pierd… Mi-e frică să nu ne pierdem pe noi…
L-am luat în brațe și am plâns împreună.

Au urmat luni grele: certuri mici și mari, nopți nedormite, griji pentru fiecare leu cheltuit. Dar ceva s-a schimbat: am început să vorbim mai mult despre fricile noastre decât despre vinovății.

Când s-a născut al patrulea copil — o fetiță pe care am numit-o Daria — am simțit că lumea se oprește pentru o clipă. Radu era lângă mine și mi-a șoptit:
— Poate că nu avem nimic… dar avem totul.

Acum suntem cinci suflete într-un apartament mic și zgomotos. E greu — uneori aproape imposibil — dar suntem împreună.

Mă întreb adesea: cât poate duce o familie înainte să se rupă? Și cât valorează dragostea când viața te apasă din toate părțile? Poate cineva să răspundă?