„Zaraz mă întorc” – Povestea unei plecări fără întoarcere

— Nu uita să iei și lapte, Radu! am strigat din bucătărie, în timp ce el își punea geaca pe umeri.
— Da, da, știu, mă întorc imediat, mi-a răspuns cu vocea lui calmă, aceeași voce care mă liniștea de fiecare dată când simțeam că viața mă apasă prea tare. Apoi a închis ușa cu gestul acela grăbit, lăsând în urmă cana cu ceai aburindă pe masă și telefonul pus la încărcat lângă priză.

Nici nu m-am uitat la ceas. Era o seară obișnuită de joi, cu miros de ploaie și pâine proaspătă în aer. Am continuat să spăl vasele, să pun masa pentru cină, să verific temele lui Vlad, băiatul nostru de zece ani. „Zaraz”, îmi spusese. La noi în casă „zaraz” însemna un sfert de oră, niciodată mai mult.

Zece minute. Douăzeci. Trei zeci. Am început să mă uit pe geam, să ascult pașii pe scară. Vlad a întrebat:
— Unde e tata?
— La magazin, vine imediat, i-am răspuns, încercând să-mi ascund neliniștea care creștea în mine ca un val rece.

După o oră am pus mâna pe telefon și am sunat. Ton de apel. Niciun răspuns. Am mai încercat încă o dată. Apoi încă o dată. La a treia încercare, telefonul era deja închis.

Am ieșit pe palier, am coborât scările blocului, m-am uitat pe stradă. Nimic. Nicio urmă de Radu. Am întrebat la magazinul din colț:
— A venit soțul meu?
— Nu l-am văzut azi, doamnă, mi-a răspuns vânzătoarea cu ochii mari.

Am sunat la poliție abia după miezul nopții, când Vlad adormise cu lacrimi pe obraz și eu nu mai puteam respira de frică. Au venit două zile mai târziu să-mi spună că nu au nicio veste. „Poate a plecat de bunăvoie”, mi-a spus unul dintre polițiști, fără să mă privească în ochi.

Au trecut zilele ca niște umbre lungi și grele. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „O fi avut vreo amantă”, „Poate are datorii”, „Săraca femeie”. Mama a venit din Bacău să stea cu mine și cu Vlad. Tata nu a zis nimic, doar s-a uitat la mine cu ochii lui triști și obosiți.

Au trecut luni. Am pus afișe prin cartier, am mers la spitale, la morgă, la secția de poliție din nou și din nou. Nimic. Vlad a început să se retragă în el însuși, să vorbească tot mai puțin. Eu nu mai dormeam noaptea decât cu pastile.

Într-o zi, la aproape un an după dispariție, am găsit în dulapul lui Radu o cutie veche de pantofi. În ea erau câteva scrisori mototolite, fotografii cu o femeie blondă și un băiețel de vreo cinci ani. Pe spatele unei poze scria: „Pentru tati – Andreea și Darius”. Am simțit cum mi se rupe inima în două.

Am luat cutia și am mers la poliție. Mi-au spus că nu pot face nimic dacă nu există o dovadă clară că Radu ar fi plecat cu acea femeie. Mi-au sugerat să încerc să-mi văd de viață.

Anii au trecut greu. Vlad a crescut fără tată, iar eu fără răspunsuri. Am avut momente când l-am urât pe Radu pentru că ne-a abandonat, alteori l-am plâns ca pe un mort fără mormânt.

Într-o zi de toamnă târzie, după aproape șapte ani de la dispariție, am primit un telefon neașteptat de la o femeie care s-a prezentat drept Andreea Popescu.
— Bună ziua… Sunteți soția lui Radu?
Vocea ei tremura.
— Da… Cine sunteți?
— Trebuie să vorbim. Despre Radu.

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Era palidă și avea ochii roșii de plâns.
— Îmi pare rău că vă spun asta după atâta timp… Radu a murit acum trei ani într-un accident de mașină lângă Cluj. Eu… eu am fost cealaltă femeie din viața lui.

Am simțit că tot sângele mi se scurge din corp.
— De ce nu m-a anunțat nimeni?
— Nu știa nimeni cine sunteți… El… plecase de tot atunci când a dispărut din București. Voia să înceapă o viață nouă cu mine și cu Darius… Dar n-a apucat.

M-am ridicat și am ieșit fără să spun nimic. Pe stradă ploua mocnit, iar eu mergeam fără țintă printre oameni grăbiți care nu știau nimic despre povara mea.

Acasă l-am privit pe Vlad cum citea la biroul lui și m-am întrebat dacă ar trebui să-i spun adevărul sau să-l las să creadă că tatăl lui a dispărut pur și simplu.

În noaptea aceea am plâns pentru prima dată după mult timp. Nu pentru Radu, ci pentru mine și pentru fiul meu care crescuse cu o minciună în suflet.

Viața merge înainte, spun toți cei din jurul meu. Dar cum poți merge înainte când trecutul te urmărește la fiecare pas? Cum poți ierta o trădare care ți-a schimbat destinul?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că tot ce putem face e să ne ridicăm dimineața și să încercăm să fim bine pentru cei care au rămas lângă noi.

Mă întreb uneori: oare câte familii trăiesc cu astfel de secrete? Și cât de mult ne putem minți pe noi înșine ca să supraviețuim?