Fără leagăn, fără scutece: Întoarcerea acasă în haos

— Nu pot să cred! Nu pot să cred că ai uitat și scutecele! am izbucnit, cu vocea tremurândă, abia ce am trecut pragul apartamentului nostru din Drumul Taberei. Fetița mea, Ilinca, plângea în brațele mele, iar eu simțeam cum mi se prăbușește tot universul. Radu, soțul meu, stătea în mijlocul sufrageriei, cu ochii roșii de oboseală și cu mâinile în buzunare, evitând să mă privească.

— Am avut o zi groaznică la birou, Maria… Șeful m-a ținut peste program, apoi am prins aglomerație pe Valea Oltului… N-am apucat să iau nimic, a murmurat el, încercând să-și găsească scuze.

M-am uitat în jur: cutii goale de pizza pe masă, haine aruncate peste tot, patul nefăcut. Nici urmă de leagănul pe care îl comandasem cu două luni înainte. Nici măcar un pachet de șervețele umede. Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi promisesem că nu voi plânge în fața lui, dar lacrimile mi-au țâșnit fără să le pot opri.

— Radu, ți-am spus de atâtea ori… Nu e vorba doar de mine. E vorba de Ilinca! Cum să o culc? Unde? Ce-i dau să poarte? am strigat printre sughițuri.

El a ridicat din umeri, neputincios. — O să rezolv mâine dimineață. Acum nu mai e nimic deschis…

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu era doar oboseala celor trei nopți nedormite din spital. Era sentimentul acela copleșitor că sunt singură într-o poveste care ar fi trebuit să fie despre doi oameni și copilul lor. Am lăsat-o pe Ilinca pe patul nostru dezordonat și m-am prăbușit lângă ea, încercând să o liniștesc cu un cântec stins.

În noaptea aceea, am stat trează ore întregi. Ilinca plângea, eu plângeam, iar Radu sforăia în sufragerie, pe canapea. M-am gândit la toate momentele în care îi promisesem mamei mele că nu voi ajunge ca ea: singură cu un copil mic și un soț absent. Dar uite-mă aici, repetând istoria.

Dimineața m-a găsit epuizată, cu ochii umflați și cu Ilinca adormită la pieptul meu. Radu a intrat tiptil în cameră cu o pungă de la farmacie și o cafea rece.

— Uite… am luat scutece și șervețele. Și lapte praf, dacă ai nevoie… a spus el încet.

L-am privit fără să spun nimic. Nu era vorba doar de scutece sau de leagăn. Era vorba de absența lui din ultimele luni, de promisiunile nerespectate, de faptul că nu mai știam cine suntem împreună.

— Maria… știu că te-am dezamăgit. Dar nu știu cum să fac față la toate astea. Munca… tu… copilul… Parcă nu mai am aer.

— Nici eu nu mai am aer, Radu! am izbucnit. Dar eu nu pot fugi nicăieri! Eu trebuie să fiu aici pentru Ilinca. Tu măcar ai biroul tău unde poți uita de noi câteva ore…

S-a lăsat o tăcere grea între noi. Am simțit că dacă mai spun un cuvânt, totul se va sfârși. Poate că deja se sfârșise.

În zilele care au urmat, am făcut totul singură: am montat leagănul când a ajuns curierul, am spălat hainele mici ale Ilincăi la mână pentru că mașina de spălat s-a stricat fix atunci, am învățat să adorm copilul pe pieptul meu când colicii nu-i dădeau pace. Radu venea târziu acasă și pleca devreme. Uneori mă întreba dacă sunt bine, dar răspunsul meu era mereu același: „Da, sunt bine.”

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit pentru prima dată fără să plângă ore întregi, m-am uitat lung la poza noastră de la nuntă. Eram atât de fericiți atunci… Ce s-a întâmplat cu noi? Unde s-a pierdut dragostea aia care ne făcea să râdem din orice?

Am luat telefonul și i-am scris mamei: „Nu știu dacă pot să duc totul singură.” Mi-a răspuns imediat: „Poți mai mult decât crezi. Dar nu uita că ai dreptul să ceri ajutor.”

A doua zi dimineață, când Radu s-a pregătit să plece la serviciu, i-am spus răspicat:

— Trebuie să vorbim. Nu mai pot așa. Nu vreau ca Ilinca să crească într-o casă unde părinții ei sunt doi străini.

A rămas pe loc, cu mâna pe clanță.

— Maria… nici eu nu vreau asta. Dar nu știu cum să schimb ceva…

— Începe prin a fi aici! Nu doar fizic… Să fii prezent! Să mă întrebi ce simt! Să te implici! Nu vreau cadouri sau scuze. Vreau pe cineva lângă mine!

A dat din cap încet și a lăsat geanta jos.

— Azi rămân acasă. Hai să încercăm împreună…

Nu știu dacă va fi suficient sau dacă vom reuși să reparăm tot ce s-a rupt între noi. Dar știu că merit mai mult decât tăcere și absență. Și știu că Ilinca are nevoie de doi părinți prezenți, nu doar fizic.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi ne ascundem lacrimile și ne spunem că „merge și așa”? Oare cât timp putem duce totul singure până când uităm cine suntem cu adevărat?