Trădarea care mi-a sfâșiat familia: Povestea Mariei din Bacău

— Nu pot să cred, Lucian! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Glasul meu răsuna spart în bucătăria mică, unde aburii de la ceaiul uitat pe aragaz se ridicau greoi, ca o ceață între mine și bărbatul pe care îl crezusem toată viața stâlpul meu. Lucian stătea cu capul plecat, evitând să mă privească. Pe chipul lui nu citeam nici regret, nici revoltă, ci doar o oboseală veche, ca și cum purta povara unei minciuni prea grele.

Mă numesc Maria și am 43 de ani. Sunt din Bacău, mamă a doi băieți — Vlad și Radu — și soție de aproape douăzeci de ani. Am plecat la muncă în Italia acum șapte ani, când criza ne-a lovit familia și nu mai aveam cu ce să plătim ratele la apartament. Am spălat bătrâni, am curățat case străine, am dormit pe canapele înguste, totul pentru ca ai mei să nu ducă lipsă de nimic. Trimiteam bani acasă lunar, iar în fiecare seară vorbeam cu băieții pe video, încercând să le alin dorul cu promisiuni că mă voi întoarce curând.

Anul acesta, după mult timp, am reușit să-mi iau concediu și să vin acasă. Îmi imaginam revederea ca pe o sărbătoare: Vlad, cel mare, student la Iași, Radu încă la liceu, Lucian cu brațele deschise. Dar încă din prima zi am simțit ceva ciudat. Lucian era distant, iar băieții evitau să stea prea mult cu mine. Am pus totul pe seama oboselii și a emoțiilor.

Într-o seară, am găsit din greșeală un mesaj pe telefonul lui Lucian. Nu voiam să-l citesc, dar ecranul s-a aprins când am trecut pe lângă el: „Mi-e dor de tine. Când mai vii?” Semnat: „Irina”. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am stat nemișcată minute în șir, cu telefonul în mână, încercând să găsesc o explicație. Poate era o glumă? Poate era o rudă? Dar inima mea știa deja adevărul.

A doua zi dimineață, l-am confruntat. Vlad și Radu erau în sufragerie, prefăcându-se că nu aud țipetele mele. Lucian a recunoscut totul: „Maria, nu am vrut să se întâmple așa. M-am simțit singur… Tu erai departe… Irina m-a ajutat când mi-a fost greu.”

— Și copiii? Ei știau?

Lucian a tăcut. Am ieșit val-vârtej din bucătărie și m-am dus la Vlad.

— Vlad, tu știai?

Băiatul meu cel mare a ridicat privirea din telefon și a oftat adânc:

— Mamă… nu voiam să te rănesc. Tata ne-a rugat să nu-ți spunem nimic. A zis că e doar o perioadă grea și că totul va fi bine când te întorci.

M-am prăbușit pe canapea. Radu s-a apropiat timid:

— Mamă… ne-a fost frică să nu pleci iar dacă afli.

Durerea m-a strâns de gât ca un laț. Cum puteau copiii mei să-mi ascundă așa ceva? Pentru cine am muncit eu toți anii ăștia? Pentru cine mi-am rupt spatele și sufletul?

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Lucian încerca să mă convingă că totul poate fi reparat. Irina era o femeie divorțată din blocul vecin, cu care el se întâlnise „din întâmplare” la piață. Băieții mă priveau cu ochi vinovați și nu știau cum să mă ajute.

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt de vină. Poate că i-am lăsat prea mult singuri. Poate că sacrificiul meu a fost prea mare și i-a îndepărtat de mine. Dar apoi îmi aminteam toate serile în care plângeam singură în camera străină din Italia, visând la ziua când voi fi din nou cu ei.

Într-o noapte, Vlad a venit la mine în cameră.

— Mamă… îmi pare rău că te-am mințit. Dar ne era frică să nu ne destrămăm de tot familia.

L-am luat în brațe și am plâns amândoi. Radu ne-a găsit dimineața așa, adormiți unul lângă altul.

Am încercat să vorbesc cu Lucian despre divorț. El s-a opus cu încăpățânare:

— Maria, gândește-te la copii! Ce vor zice vecinii? Ce rost mai are tot ce ai făcut dacă ne destrămăm?

Dar eu nu mai puteam trăi cu minciuna între noi. Am început să caut un avocat și să mă gândesc serios dacă nu ar fi mai bine să rămân în Italia definitiv.

Mama mea m-a sunat într-o zi:

— Marie, tu știi ce-i mai bine pentru sufletul tău. Dar nu uita: copiii au nevoie de tine aici.

M-am dus la biserică într-o duminică dimineață și m-am rugat pentru putere. Am stat mult timp pe bancă, privind vitraliile colorate și întrebându-mă unde am greșit.

Acum stau la masa din bucătărie, cu valiza pregătită lângă ușă. Vlad și Radu mă privesc triști, iar Lucian tace vinovat.

M-am întrebat de zeci de ori: oare sacrificiul merită dacă pierzi tocmai ceea ce vrei să salvezi? Oare poți ierta trădarea celor dragi sau rănile astea nu se mai vindecă niciodată?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?