Trădarea de la masa din bucătărie: Povestea mea, Irina din Ploiești

— Vlad, unde ai fost aseară? Glasul mi-a tremurat, deși încercam să par calmă. Mâinile îmi erau reci, iar inima bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și vecinii. Stăteam la masa din bucătărie, cu fața spre el, în timp ce el își turna absent cafea în ceașcă, evitându-mi privirea.

— Am avut mult de lucru la birou, Irina. Știi cum e perioada asta… a răspuns el, fără să clipească. Dar eu știam. Știam că minte. De câteva luni, Vlad nu mai era același. Întârzia tot mai des, telefonul îi era mereu pe silențios și îl ținea cu fața în jos pe masă. Nu mai râdea la glumele mele, nu mă mai îmbrățișa dimineața. Simțeam că mă sufoc în propria casă.

În acea seară, după ce copiii s-au culcat, am găsit curajul să-i verific telefonul. Nu sunt genul care să facă asta, dar disperarea mă împinsese peste orice limită de demnitate. Mesajele cu „Mona” erau acolo, clare, fără echivoc: „Mi-e dor de tine”, „Abia aștept să te văd mâine”. Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am așezat pe gresia rece și am plâns înfundat, să nu mă audă copiii.

A doua zi dimineață, la micul dejun, am încercat să mă comport normal. Dar nu puteam. Fiecare gest al lui Vlad mi se părea o insultă. Când a plecat la serviciu, am rămas singură cu gândurile mele și cu două fetițe care nu aveau nicio vină.

— Mami, de ce plângi? m-a întrebat Ilinca, cea mică, venind să mă ia în brațe.

— Nu plâng, iubita mea. Doar mă ustură ochii de la ceapă… am mințit-o, simțind cum mă strânge inima de vinovăție.

În următoarele zile am trăit ca într-un vis urât. Am încercat să-l confrunt pe Vlad, dar el a negat totul cu o seninătate care m-a înfuriat și mai tare.

— Irina, ți se pare! Ești obosită, stresată… De ce ai devenit atât de suspicioasă?

— Pentru că nu mai ești tu! Pentru că nu mai suntem noi! am izbucnit într-o seară, trântind farfuria în chiuvetă.

A urmat o ceartă cumplită. Copiii s-au ascuns în camera lor, iar eu am simțit că mă prăbușesc. În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe balcon și am privit luminile orașului, întrebându-mă unde am greșit. Oare nu am fost suficient de bună? Oare m-am schimbat prea mult după ce au apărut copiii? Sau poate Vlad nu m-a iubit niciodată cu adevărat?

Câteva zile mai târziu, Vlad a recunoscut totul. A spus că nu știe cum s-a ajuns aici, că s-a simțit neînțeles și singur. Cuvintele lui m-au durut mai tare decât orice bătaie.

— Și eu? Eu nu m-am simțit singură? Eu nu am avut nevoie de tine? am urlat printre lacrimi.

Mama mea a venit să stea cu noi o perioadă. Încerca să mă ajute, dar sfaturile ei mă făceau să mă simt și mai pierdută.

— Irina, gândește-te la fete! Poate ar trebui să-l ierți… Toți bărbații greșesc la un moment dat.

— Mamă, tu ai fi putut să-l ierți pe tata dacă te-ar fi trădat?

Mama a tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Nu știu… Dar pentru voi aș fi încercat.

Sora mea, Simona, era de partea mea.

— Nu-l lăsa să te calce în picioare! Meriți mai mult decât atât! Dacă îl ierți acum, va crede că poate face orice.

Eram prinsă între două lumi: una care îmi cerea să salvez familia cu orice preț și alta care îmi spunea să mă salvez pe mine însămi. Nopțile deveniseră un chin. Mă uitam la fetele mele dormind și mă întrebam dacă le fac rău dacă rămân sau dacă plec.

Într-o zi am decis să merg la psiholog. Nu pentru Vlad sau pentru copii, ci pentru mine. Aveam nevoie să înțeleg cine sunt și ce vreau. Primele ședințe au fost grele. Am plâns mult și am vorbit despre fricile mele: frica de singurătate, frica de eșec, frica de a nu fi suficient de bună ca mamă.

Vlad a încercat să repare lucrurile. A început să vină acasă mai devreme, să se joace cu fetele, să-mi aducă flori. Dar ceva se rupsese definitiv în mine. Nu puteam uita nopțile în care îl așteptam cu sufletul la gură sau mesajele acelea care mi-au distrus încrederea.

Într-o seară i-am spus:

— Vlad, nu știu dacă pot să te iert vreodată. Poate că ar trebui să ne despărțim o vreme…

El a tăcut și a dat din cap trist.

— Dacă asta vrei…

Am început procedurile de separare. Fetele au plâns mult la început. Le-am explicat cât am putut de blând că uneori oamenii mari nu se mai pot înțelege și că vina nu e niciodată a copiilor.

Au trecut luni de atunci. Viața mea nu e perfectă, dar e reală. Am început să ies cu prietenele mele din nou, să merg la cursuri de pictură și chiar să zâmbesc sincer uneori. Vlad vine des să le vadă pe fete și avem o relație civilizată pentru binele lor.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru familie. Dar apoi îmi amintesc cât de important e să nu te pierzi pe tine însuți într-o relație care te rănește.

Oare chiar putem ierta trădarea? Sau unele răni rămân pentru totdeauna deschise? Voi ce ați fi făcut în locul meu?