De ce nu mai e sarmă, mamă?

— De ce nu e sarmă, mamă? Ai uitat că azi e vineri?
Filip stătea în picioare, cu mâinile în șolduri, privindu-mă acuzator. Ochii lui căprui, atât de asemănători cu ai mei, ardeau de nemulțumire. În bucătăria mică, mirosul de supă de legume părea să-l irite și mai tare. Doru, soțul meu, se făcea că citește ziarul la masă, dar știam că ascultă fiecare cuvânt.

— Filip, am făcut supă azi. Nu mai suntem toți acasă… nu are rost să gătesc o oală întreagă de sarmă doar pentru noi doi, am încercat să-i explic, dar vocea mi-a tremurat.

Filip a oftat teatral și a trântit ușa bucătăriei. Am rămas cu lingura în mână, privind spre geamul aburit. Înainte, masa era plină: Filip, sora lui mai mică, Ana, râsete, certuri pentru ultima felie de pâine. Acum… doar două farfurii și o liniște apăsătoare.

— Lasă-l, zise Doru fără să ridice privirea din ziar. E obosit. Și tu ești prea sensibilă.

M-am așezat lângă el, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu era vorba doar despre sarmă. Era despre tot ce pierdusem fără să-mi dau seama: haosul casei, certurile pentru telecomandă, pașii grăbiți pe hol dimineața. Acum, Ana era la Cluj, studentă la Medicină. Filip lucra la o firmă de IT și venea rar acasă. Doar când avea nevoie de ceva sau când voia să-și amintească gustul copilăriei.

— Ți-e dor de ei? m-a întrebat Doru după o vreme.

— Da… și nu știu cum să umplu golul ăsta. Parcă nu mai știu cine sunt fără ei.

Doru a zâmbit trist.

— Și eu mă simt la fel. Dar poate e timpul să ne găsim altceva de făcut.

Am dat din cap absentă. Ce altceva? Toată viața mea fusese construită în jurul lor. M-am ridicat să strâng masa, dar Doru m-a oprit.

— Hai să ieșim la plimbare.

Am ieșit pe stradă, sub lumina slabă a felinarelor. Bucureștiul părea mai rece ca niciodată. Mergeam tăcuți, fiecare cu gândurile lui. La colțul blocului ne-am întâlnit cu vecina noastră, doamna Stanciu.

— Ce faceți, dragilor? Nu vă mai văd copiii pe aici…

Am zâmbit forțat.

— Sunt mari acum… au plecat fiecare pe drumul lui.

— Așa e viața… și eu am trecut prin asta. Dar să știți că după ce trece șocul, începeți să vă regăsiți unul pe altul. Eu și bărbatu-meu am început să mergem la dansuri populare! Să încercați și voi!

Am râs politicos și am plecat mai departe. Dansuri populare? Parcă nu mă vedeam făcând asta. Dar vorbele ei mi-au rămas în minte.

Seara târziu, după ce Filip a plecat la el acasă fără să-și ia rămas bun, am stat pe canapea cu Doru și am privit vechile albume foto. Poze cu Ana la serbare, Filip la primul lui meci de fotbal… Am plâns amândoi în tăcere.

— Îți amintești când ne certam cine să spele vasele după masă? am întrebat eu.

— Da… Acum parcă mi-e dor și de asta.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Ana: „Mamă, îmi e dor de sarmalele tale! Poți să-mi trimiți rețeta?” Am simțit un nod în gât. Poate nu era totul pierdut. Poate legătura dintre noi nu depindea doar de mesele împreună sau de prezența lor fizică.

În zilele următoare am început să gătesc din nou sarmale, dar nu o oală mare ca înainte. Doar câteva porții pentru mine și Doru. Am pus una la congelator pentru Filip și i-am trimis Anei rețeta scrisă de mână, cu mici desene pe margine.

Doru a venit într-o seară cu două bilete la teatru.

— Hai să încercăm ceva nou… poate găsim un alt fel de a fi împreună.

La teatru am râs ca doi adolescenți. Ne-am ținut de mână pe drumul spre casă. Pentru prima dată după mult timp am simțit că nu suntem chiar atât de singuri.

Filip a venit într-o duminică și a gustat din sarmalele reci din frigider.

— Mamă… sunt ca alea din copilărie! Mulțumesc!

L-am privit cum mănâncă și mi-am dat seama că dragostea nu dispare odată cu plecarea copiilor. Se transformă. Se ascunde în rețete scrise de mână, în bilete la teatru sau în plimbări tăcute prin oraș.

Uneori mă întreb: cum reușim să ne regăsim când tot ce știm se schimbă? Oare putem învăța să fim fericiți din nou doar noi doi? Voi cum ați umple golul lăsat de plecarea copiilor?