Mă simt o străină în propria mea casă: povestea mea cu nepoata mea, Sofia

— Nu mai pot, Sofia! Nu mai pot să găsesc nimic în bucătăria asta de când ai mutat toate lucrurile! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce răscoleam sertarele după polonicul meu vechi.

Sofia, cu ochii ei mari și obosiți după o zi lungă la facultate, s-a uitat la mine peste ecranul laptopului. — Bunico, doar am încercat să fac puțină ordine. Era totul amestecat…

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am așezat pe scaunul din bucătărie, același scaun pe care stăteam de când eram tânără și-mi creșteam copiii. Acum, însă, casa nu mai era a mea. Era a Sofiei: cu ceaiurile ei exotice, cu posterele lipite pe pereți, cu muzica ei care răsuna din boxe wireless.

Când a venit la mine, acum un an, după ce a intrat la Medicină la București, am fost atât de fericită! Îmi imaginam serile lungi povestind la ceai, râzând împreună, poate chiar gătind sarmale ca pe vremuri. Dar realitatea a fost alta. Sofia era mereu pe fugă, mereu cu ochii în telefon sau în cărți. Eu eram doar o prezență tăcută, aproape invizibilă.

— Bunico, nu vrei să ieșim mâine la un film? m-a întrebat într-o zi, încercând parcă să repare ceva ce nici nu știa că s-a rupt.

— Nu știu… Poate… am răspuns eu evaziv. Adevărul era că nu mă mai simțeam în largul meu nici măcar lângă ea. Parcă nu mai aveam loc în propria mea viață.

Într-o seară de duminică, când ploua mărunt și vântul bătea crengile castanului din fața blocului de parcă voia să le rupă, am găsit-o pe Sofia plângând în camera ei. Am bătut ușor la ușă.

— Ce s-a întâmplat, draga mea?

— Nimic… doar… mi-e dor de ai mei. Și totul e atât de greu…

M-am apropiat și am îmbrățișat-o. Pentru o clipă am simțit că suntem din nou aproape. Dar apoi a sunat telefonul ei și totul s-a risipit ca un vis.

În fiecare zi mă trezeam mai devreme decât ea și mă plimbam prin casă ca o fantomă. Mă uitam la pozele vechi cu soțul meu, Ion, și cu copiii noștri: Radu și Mirela. Mă întrebam unde au dispărut toate acele zile pline de viață și râsete.

Într-o zi, Mirela m-a sunat:

— Mamă, cum te descurci cu Sofia? Sper că nu te deranjează prea tare…

— Nu mă deranjează… doar că… parcă nu mai știu cine sunt aici.

— Of, mamă… E greu pentru toți. Sofia are nevoie de tine acolo.

Dar cine avea nevoie de mine? Sau poate eu aveam nevoie de cineva care să mă vadă cu adevărat.

Într-o sâmbătă dimineață, când Sofia era plecată la bibliotecă, am decis să fac ordine în dulapul meu cu amintiri. Am găsit o scrisoare veche de la Ion: „Să nu uiți niciodată că tu ești sufletul casei noastre.” Am izbucnit în plâns. Oare mai eram eu sufletul acestei case?

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Am încercat să vorbesc cu Sofia:

— Draga mea, știi… mi-e greu să mă obișnuiesc cu toate schimbările astea. Parcă nu mai recunosc casa asta.

Sofia s-a uitat la mine lung. — Bunico… nici eu nu mă simt acasă aici uneori. Îmi lipsește camera mea de acasă, mi-e dor de mama și tata… Dar aici suntem împreună. Poate ar trebui să facem ceva doar noi două.

Am zâmbit trist. — Poate ai dreptate…

A doua zi am gătit împreună plăcintă cu mere după rețeta mea veche. Pentru prima dată după mult timp am râs împreună. Dar liniștea nu a durat mult. În seara următoare am găsit din nou bucătăria răvășită după ce Sofia și-a invitat două colege la studiu fără să mă anunțe.

— Nu puteai să mă întrebi înainte? am ridicat vocea fără să vreau.

— Bunico, e și casa mea acum! a răspuns ea supărată.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. M-am retras în camera mea și am stat ore întregi privind pe fereastră la luminile orașului.

Au trecut săptămâni în care abia dacă ne-am vorbit. Tensiunea plutea în aer ca un nor greu. Într-o seară, Sofia a venit la mine:

— Bunico… îmi pare rău că te-am rănit. Știu că nu e ușor pentru tine.

Am oftat adânc. — Și mie îmi pare rău… Poate că trebuie să găsim o cale să fim amândouă acasă aici.

De atunci încercăm să ne respectăm spațiul una alteia: ea își anunță vizitele prietenilor, eu încerc să accept schimbările mici pe care le aduce tinerețea ei. Dar uneori încă mă simt o străină printre lucrurile mele.

Mă întreb adesea: oare cât din casa asta mai e a mea? Și cât din mine s-a pierdut odată cu trecerea timpului? Poate că adevărata casă e acolo unde cineva încă te vede cu adevărat… Voi ce credeți? Cum ați face față dacă v-ați simți străini în propria voastră casă?